Despre prieteni

"Prieten"...un cuvant aflat des pe buzele tuturor. Insa, in ce masura e doar un simplu cuvant sau dincolo de el stau ceasuri si nopti intregi in care ati stat de vorba, ati ras, ati plans, v-ati incurajat, v-ati certat pentru a face impacarea mai dulce?

Privesc in jurul meu si vad oameni avizi de "prieteni". Se zice c-am fi animale sociale, care nu pot trai solitar si avem nevoie de interactiune, avem nevoie de oameni: oameni care sa ne aprobe, oameni care sa ne asculte, sa ne certe, sa ne sfatuiasca, oameni care ne plac si oameni care ne sunt utili. Nu vi s-a-ntamplat niciodata sa aveti un "prieten" doar pentru ca "e bine" sa-l ai? Pentru ca in situatia data ti-e de folos? Stiu, prietenia ar trebui sa fie neconditionata. A, deci in cazul acesta omul nu ti-e prieten. Ti-e...amic? cunostinta? parghie?

Sunt o fire prietenoasa si sociabila. Iubesc oamenii. Cred in prietenie si cred cu tarie in oameni. Si voi continua sa cred in ei.

"...a lifetime's not too long to live as friends" (Michael W. Smith- "Friends")

Grecia

Asa cum spuneam, am petrecut cateva zile vizitand Grecia. Un concediu neasteptat, dar care m-a mai incarcat cu energie si voie buna pe o perioada.
Prefer calatoriile ad-hoc, cu masina, pentru ca iti confera o libertate mai mare decat atunci cand esti legat de un autocar, un grup, un hotel. Pornesti cand ai tu chef, stai intr-un loc cat iti convine, iti alegi hotelul in functie de pretentii si banii din portofel, vizitezi pe nerasuflate si in plus te bucuri de compania celor cu care imparti masina. Si de muzica. De cele mai multe ori buna. Iar de intors, te intorci acasa cand scuturi portofelul si vezi ca nu mai cade nimic din el, iar la benzinarie ti se spune ca nu mai ai bani pe card.
Am plecat luni dupa-masa si am ajuns acasa dupa mai bine de o saptamana, miercuri dimineata devreme. Am vizitat cam tot ce era de vizitat: de la peninsula cuprinsa in vara de incendii (Kassandra), la Salonic, Meteora, Atena (evident cu Acropole si Pireu cu tot), Corint. Am vazut Olimpul in ceata pe drumul de intoarcere si un orasel mai putin cunoscut, Serres.


Si acum din categoria "ce mi-a placut in Grecia":

• mancarea greceasca, in special musacaua si sea food
• autostrada si felul civilizat in care conduc grecii (mai putin in orase, unde-i jungla)
  
• pretul bun la hoteluri in extrasezon (intre 30 si 50 de Eur camera dubla, in conditii decente)
• faptul ca mai toti grecii vorbesc engleza (cel putin cei pe care i-am abordat eu pentru informatii, in magazine, hoteluri, etc)
• unii vorbesc romaneste :) gratie multitudinii de turisti romani care baga bani frumosi in buzunarul turismului grecesc
• apa marii, limpede, cu pesti prietenosi care vin mana la mal si nu par deloc stanjeniti de curiosii care-i urmaresc
• peisajul montan, in special Meteora; consideram uzat subiectul "Meteora" si eram deja satula sa aud ca toti turistii o viziteaza; concluzia mea: merita din plin; e unic sentimentul pe care il ai in varful muntelui, iar imaginea manastirilor cocotate pe stanci e deosebita
• Atena by night: agitatia, luminile, sunetele, viata care parea a nu fi deranjata de lasarea intunericului, ci dimpotriva
• stradutele inguste si pietruite din Atena si imprejurimi
• Acropole pentru ca e maiestuos si te face sa te simti un fir de nisip pe malul oceanului
• Pireul pentru amestecul de culoare si cerul senin
• Corintul pentru plaja cu valuri neastamparate si pentru ca a fost martorul sarbatorii mele
• magazinele de dulciuri, pline de fursecuri, prajituri, baclavale, care-ti faceau cu ochiul si nu te lasau sa iesi din magazin fara sa le cumperi
• tinerii foarte trendy, din Atena in mod special
• nationalismul grecilor in materie de muzica; de la posturi de radio, pana la muzica ascultata de ei in masini, localuri, pe strada, etc.; peste tot auzi muzica greceasca

Si acum ce nu mi-a placut:

• peisajul dezolant chiar la intrarea in tara; un gri deprimant, campul si cladirile lasate in paragina...
• seful restaurantului din Pefkohori, unde am stat mai multe zile si unde beneficiam de demipensiune; un tip acru, mai sa crezi ca-i roman de-al nostru la cat de obraznic si arogant era; de lipsa de maniere nu mai pomenesc, dar stau si ma intreb unde-i customer care???
• legea junglei, care functioneaza in circulatia din marile orase; se opresc, pun avariile si tu n-ai dect sa stai sa astepti pana se hotarasc sa se urneasca din loc
• aricii de mare, ca i-am simtit pe pielea mea (si azi mai am 3 ace in calcai de la ei)
• preturile exagerat de mari din zona Acropole; stiu, e vorba de turism si de exploatarea la maximum a acestor resurse, dar totusi...

Iar in final, cateva poze...

Revolta

...asta simt cand aud ca bucurestenii te cheama la interviuri pentru job doar daca ai adresa de Capitala. Comoditate sau...se aplica si la noi principiul "rasei pure" versus "rasa impura"???

I've also been tagged

Iacata-ma-ntoarsa acasa, dupa o vacanta nemaipomenita pe taram grecesc. Cu siguranta voi posta si aici cate ceva despre zilele petrecute acolo, dar pana una-alta vad ca Dana mi-a lansat provocarea de a scrie despre orasul in care-mi duc traiul. Asa incat ma conformez, intru-n hora si raspund la intrebari:

1. 3 locuri care imi plac in Oradea

• parculetul din curtea Muzeului Tarii Crisurilor (fostul muzeu de acum incolo), cand sunt magnoliii in floare
• stradutele inguste, cu iz medieval din spatele magazinului Crisul, in serile de vara
• zona cu banci si fantana arteziana din Parcul 1 Decembrie, tot in serile de vara cand o rafala usoara de vant iti aduce stropi fini pe obraji

2. 3 locuri pe care le detest in Oradea

• strada Republicii (alias Principala, Pietonala sau Corso) pentru ca de vara trecuta e un imens santier, in care faci slalom printre muncitori, utilaje, gramezi de pamant, dale de piatra, iar daca da si-o ploicica te-ai umplut de noroi pana-n suflet
  
• zona garii si a autogarii, cu lume pestrita, care mereu ma face sa ma intreb daca numai genul asta de oameni calatoreste cu trenul/autobuzul sau toti romanii sunt tigani!!?
  
• toate zonele cu blocuri, cenusii, deprimante, adevarate cutii de chibrituri, la care se adauga si esecul in domeniul arhitectural denumit "blocurile ANL", maiastra intruchipare a kitsch-ului si a prostului gust

3. 3 lucruri pe care un occidental nu le-ar intelege in Oradea

• de ce se uita ciudat oamenii la cei care sunt mai altfel, ca de ex: negrii (sau strainii in general, pe care ii dibuiesti cu usurinta dupa look), nonconformistii imbracati mai ciudat, cu coafuri mai traznite, persoane cu dizabilitati, etc.
• de ce si in secolul 21 se gateste cu butelii de aragaz, stiut fiind faptul ca Bihorul are zacaminte de gaz metan, dar racordarea locuintelor abia a inceput si se avanseaza ingrozitor de greu
• de ce in magazine trebuie sa iti platesti plasa daca ai nevoie de ea, chiar daca are inscris numele magazinului pe ea si e evident o metoda de publicitate, in timp ce pietarii iti ofera fara sa stea pe ganduri pungi, gratuit
  

4. 3 locuri in care imi place sa ies cu prietenii

• la lacul cu nuferi din Felix
• la Marco Polo, pe Republicii, unde au o masuta la parter, pe colt, dosita de ochii curiosilor
  
• oriunde se mananca o pizza buna

5. Cel mai de fite cartier
Beverly Hills-ul, plin de vile ale parvenitilor

6. Cel mai urat cartier
Rogerius, pentru ca aici e inghesuita jumatate din populatia orasului in apartamente minuscule si totusi extrem de scumpe si pentru ca in fiecare dimineata vad cum e invaluit in nori grosi de fum ce ies prin hornurile fabricilor situate in special pe Calea Borsului.

Odata indeplinita misiunea, ii lansez si eu provocarea lui Andrei, pentru ca din cate imi dau eu seama n-a trecut caravana asta inca pe la el si pentru ca nu prea stiu bloggeri din Oradea.

Plec!

Plec in vacanta! Una pe deplin meritata si asteptata, ivita din senin, intr-un moment in care ma resemnasem la ideea ca anul asta nu vad marea. Si-o voi vedea. Din Grecia.
So...see you later, aligator, cand voi fi si eu mai mare si am sa ma-ntorc "barbata" la cei 29 de ani proaspat impliniti (pe 8 octombrie pt cine nu stie). Sa-mi cantati cand ma intorc!

Intrebare

Te provoc cu o intrebare. Intai raspunde-ti tie insuti/insati si apoi fa-o si printr-un comment. Asadar: ce iti doresti cel mai mult sa iti spuna cei de langa tine? Ce afirmatii te bucura cel mai mult?

Ma doare limba...

...limba ROMANA!
Sunt de-a dreptul revoltata sa vad in ce hal e schimonosita. De la mic la mare, de la elev la absolvent, de la muncitor necalificat la jurnalist sau licentiat cu pretentii de intelectual. Unii n-o stiu vorbi, multi n-o stiu scrie, toti o stiu poci!
Ma ingrijoreaza sa vad ca sunt din ce in ce mai putini tineri care stiu scrie corect, care stiu pune cratima unde trebuie si o lasa in pacatele ei cand nu e nevoie de ea. Ma doare de-a dreptul, sa vad absolventi de filologie care scriu "incotr-o" sau "vor fi aplauda-ti". Parca mai usor mi-e sa trec cu vederea o cratima lipsa, spunand ca deh...s-o fi grabit omul si la calculator mai ai scapari sau "alunecari" de taste. Dar sa faci risipa de energie si vointa pentru a arata cat de destept esti tu intr-ale gramaticii, punand o cratima-n plus...pe asta n-o mai pricep. Sau, ma rog, o pricep, dar n-o accept!
Sa fiu exasperanta si sa ma mai iau si de virgule? O virgula e atat de importanta in comunicare si lipsa/punerea ei aiurea poate modifica radical sensul propozitiei. Pot numara pe degete oamenii care o stiu folosi corect.
Sunt ingaduitoare fata de cei care gresesc din graba, nu din nestiinta. Ca multi folosesc asta ca un pretext, e deja alta poveste. Am auzit si scuze de genul: eu nu ma uit la tastatura cand tastez. Vin eu si intreb: dar cand recitesti textul, inainte de a-i da send? Nu-s aberanta, nu cer asta pe YM, dar intr-un mail oficial? Cand te semnezi...director executiv Popescu Paraschiva???!!
Intr-ale graiului, no comment. Deja am obosit sa observ, sa ridic din spranceana, sa fac grimase. Doar atat am de comentat: dezacorduri si muuulte englezisme!!! Ne-au invadat americanii!!! Pazea! Tot la a doua vorba: ok, well, whatever, etc. Facem asa, o ciorba de legume cu de toate si punem fara zgarcenie tot ce avem la-ndemana. Si cu cat suntem mai scoliti intr-ale lui Shakespeare, cu atat mai condimentata ne e exprimarea. De ce am zis: facem? Pt ca...recunosc, asta o fac si eu. Si imi fac autocritica. Shame on me! 5 minute, nu mai mult! :)
Oricum, e un deliciu sa citesc bloguri, mai ales daca-s si specialisti oamenii in IT, publicitate, etc. si au parte, slava Domnului, de termeni de specialitate fara echivalent in limba romana.
Gandurile de bine si sanatate adresate Academiei Romane si domnului Eugen Simion cu ocazia aparitiei DOOM-ului ma insotesc de fiecare data cand ii citesc pe fericitii agramati ai natiei romane. Ce sa mai zic? Prosti, dar multi. Iar noi ne adaptam dupa ei, ca deh...limba "evolueaza".
Concluzia: e una singura si e sub forma de multumiri. Multumesc (mai ceva ca la decernarea premiilor Oscar) parintilor ca mi-au pus cartile-n mana, invatatorilor ca nu m-au alergat la educatie fizica, ci m-au tinut la ore interminabile de gramatica si profei de romana ca am ratat premiul 1 din cauza mediei de 9 (tot la gramatica! :)

Dansand cu Robert Redford

Super film, super actor, super muzica (Alison Moorer- vezi mai jos "Ascult..."). Oi fi eu intr-o dispozitie mai romantica. Who knows?

Ich lerne...

Din iarna imi va creste considerabil cota pe piata! :). Si asta, pentru ca voi absolvi un curs de germana, pe care l-am inceput zilele astea. Hajni, colega mea e vinovata c-am savarsit-o! (inscrierea la curs). M-a tras dupa ea, in timp ce altii m-au impins de la spate. Printre altii numarandu-se si constiinta si constiinciozitatea mea. Dar am un sentiment de bine, convinsa fiind ca am ales sa fac un lucru bun si util. Chit ca mai rade lumea de mine, ca stau si conjug verbe la ora asta, ca mi se limba plimba-n gura...Sau cum era??!
Ich lerne, du lernst...
Ich spreche Deutsch! Nu acum...peste 3 luni...basic.
Bafta sa am!

Trubadurul noptilor

De cateva nopti parca stau la parterul blocului, nu la etajul 3. Se aud greierii de parca as fi la tara si as dormi intr-o capita de fan. Dar iesind aseara pe balcon, am sesizat ca aud cantecul greierelui tot mai aproape si tot mai clar. Concluzia: am un greieras pitit pe undeva pe-acolo. Trubadur constiincios si talentat, care de la lasarea serii si pana dimineata isi canta aceeasi partitura.
" Negru, mic, muiat în tus si pe-aripi pudrat cu brumă".

"- Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun."

Trag animale la noi. Dupa turturica, greierasul. De parc-ar sti ca e-un veterinar prin preajma! :)

Turturica

Le-am vazut in urma cu cateva luni aducand paie, puf, pene...Zi de zi. La un moment dat, m-am suit pe cada sa vad ce se intampla pe gemuletul meu de la baie (e destul de sus). Si cand colo ce sa vezi? 2 turturele si-au facut cuib acolo, iar turturica facuse 2 oua pe care le clocea grijulie. Cum m-a vazut si-a ridicat ingrijorata o aripa si m-a certat. Am coborat in liniste, sa nu o speriu, dar am revenit cu niste firimituri de paine si apa intr-un mic vas.
Dupa catva timp, ma uit iar pe geam si vad ca am 3 turturele acum: mama si 2 pui golasi, cam uratei, ce-i drept. Era timpul mesei; turturica le adusese de-ale gurii si le dadea cu rabdare fiecaruia. Aia mici se cam inghionteau si inghiteau pofticiosi si pe nerasuflate.
A mai trecut ceva timp si amintindu-mi de turturica si de puii ei m-am mai catarat o data pe cada. De data asta erau doar puii; aveau pene si erau marisori. A aparut si mama lor si, probabil dupa un instructaj complet, si-a luat zborul impreuna cu unul din pui. Le dadea primele lectii de zbor. Celalalt a ramas cuminte si a asteptat sa-i vina randul.
Dupa cateva zile nu i-am mai vazut. Crescusera si isi luasera zborul spre cuiburile lor. M-am gandit cat de repede se maturizasera ei. Ce diferit trece timpul lor. Cat de putin le-a luat pana sa sparga gaoacea, sa puna pene pe ei, sa invete sa zboare si sa isi croiasca propria viata. Noi oamenii suntem mai inceti. Dureaza 9 luni pana venim pe lume; apoi ne ia un an sa invatam sa mergem, 2 sa vorbim, 18-25-30 sa ne luam zborul spre cuiburile noastre. Traim in paralel si totusi traim atat de diferit. Fiecare in ritmul lui.
Dupa ce m-am intors acasa din Slovenia am observat din nou agitatie pe gemuletul de la baie. Normal ca m-am catarat din nou. Turturica revenise! Sta iarasi cuminte si isi apara cele 2 oua, care in scurt timp vor prinde viata, vor manca, vor pune pene pe ele, vor invata sa zboare si vor pleca.
Si totul se reia...

Slovenia (I)

Calatoria

Trecut de miezul noptii. Cu vreo jumatate de ora. Ma sui in microbuz si cateva capete se ridica somnoroase sa ma priveasca. Ma asez pe un scaun langa geam si privesc intunericul brazdat din cand in cand de luminite. In scurt timp ajungem in vama si ...ufff....nebunie: autocare, microbuze, masini, coada! 2 ore si jumatate am stat pana, cu stampilele-n pasaport, am intrat in UE. Evident, in Ungaria. In timp ce stateam la coada ma-ntreaba la un moment dat soferul, oarecum ingrijorat:
"La ce ora aveti avionul, domnisoara?"
"La 8 ora lor" ii raspund calma si deloc ingrijorata.
La 5 jumate sunt in aeroport. Imi iau biletul si astept sa fac check-in-ul pentru zborul de Ljubljana. Mi se spune ca la 7:35 am imbarcarea. Ma uit la ceas: o groaza de timp am de pierdut! Ma plimb, miros parfumuri in duty free. Constat ca nu-s la un pret extraordinar de bun. Dau un telefon sa linistesc lumea ca nu se dau parfumuri "gratis" in duty free-ul din Budapesta. Si privesc lumea. Extraordinar de multicolora: de la oameni de afaceri, la costum si cravata, purtandu-si atenti laptop-urile, la mame cu copii plangaciosi, tineri cu rucsac in spinare, cupluri de batrani grijulii unul cu celalalt...Aud vorbindu-se ungureste, englezeste, frantuzeste, italieneste, ruseste, arabeste...Ce mai! Un adevarat spectacol al diversitatii in aeroport. Imi place sa stau intr-un colt si sa privesc lumea, asa ca a trecut repede timpul pana la imbarcare.
Iacata-ma-n avion. Unul mic, de 33 de locuri (pe numarate!). Ne intampina 2 stewardese dragute. (Auzisem ca in ultima vreme nu mai sunt atat de drastice conditiile pentru insotitorii de zbor si ca sunt si grase si batrane...Nu zburam prima data, dar eu tot stewardese dragute am intalnit.) Ma asez pe locul meu si privesc in jur: suntem 9 oameni in tot avionul. Majoritatea par a fi oameni de afaceri, extrem de preocupati de ziarele luate dinaintea decolarii. Pornim la drum, cu motoarele turate la maxim si ne ridicam incet-incet. Privesc pe geam si vad cum ne indepartam tot mai mult de pamant, cum tot ce-a ramas jos se face din ce in ce mai mic. Ajungem cu capu-n nori si trecem deasupra lor. E interesant sa vezi nori si deasupra si dedesubt. Sunt pufosi, ca niste dealuri albe de omat. Parca-mi vine sa ies, sa fac bulgari si sa alerg printre ei. Ma trezeste stewardesa din contemplare si imi ofera cu zambetul pe buze un sandwich si un suc. Incep sa mananc linistita si admir in continuare privelistea. Ma gandesc la Rai si imi da un sentiment de pace si bucurie.
La un moment dat, ne roaga pilotul sa ne pune centurile pentru ca urmeaza niste turbulente. Ma conformez in liniste si astept. Incepe sa se miste avionul, se clatina usor, apoi din ce in ce mai tare. Ma tin bine de scaun si privesc in jurul meu. Business-man-ii par a fi total absorbiti de ceea ce citesc si nu par deloc agitati. In fata mea o doamna doarme dusa. Ma gandesc ca oare numai eu simt gol in stomac? Probabil ca ei fac drumul asta destul de des si-s obisnuiti. La un moment dat simt cum cade in gol avionul cativa metri si imi simt stomacul in gat. Ceilalti pasageri...raman la fel de calmi. Inca vreo 2-3 minute de urcusuri si coborasuri, de zdruncinaturi si apoi totul revine la normal. Inclusiv inima mea. Drept rasplata ca am rezistat eroic turbulentelor primim cate o ciocolatuta cu alcool. Yamii, e buna ;-).
Ne continuam linistiti drumul, unii citind, altii dormind, unii (ca mine) privind pe geam. In scurt timp, pilotul ne anunta ca in curand vom ateriza. Ne multumeste pentru ca am ales ca calatorim cu Malev, ne spune cate grade sunt in Ljubljana si ne doreste o zi buna.
Aterizam fara probleme. Coboram unul cate unul, in timp ce stewardesele ne zambesc la fel de dragut si ne ureaza o zi frumoasa. Imi recuperez bagajul si la iesire imi citesc numele scris pe o tablita. M-au gasit organizatorii conferintei, deci totul e ok.
Bine te-am gasit, Slovenia! Bine te-am gasit, Ljubljana!

(Va urma...)

Ascult...

Zilele astea ascult Keane, albumul "Hopes and fears". De fapt ii ascult de cateva saptamani, dar imi plac tot mai mult. "Bedshaped", "Everybody`s changing" si "Somewhere only we know" sunt preferatele mele. O mostra ar suna cam asa:

"So little time
Try to understand that I'm
Trying to make a move just to stay in the game
I try to stay awake and remember my name
But everybody's changing
And I don't feel the same."
(Keane- Everybody`s changing)

Iar de vreo saptamana am descoperit-o pe Allison Moorer. Country. Interesanta. Altfel. Imi place "A soft place to fall". "Further down the old plant road" are ceva care ma linisteste si ma face nostalgica.

"Eu le stiu pe toate!"

Ma enerveaza multe; ba chiar ma revolta. Incepand cu lucrarile de pe pietonal, care numai nu se mai termina si te forteaza sa te faci de noroi pana in gat cand da o ploicica de vara, continuind cu lenea si prostia unora, cu nesimtirea si egoismul altora si daaaaa, terminand cu starea de dezinteres si plictiseala a oamenilor.
Nu de putine ori am discutat cu diverse persoane, oameni de afaceri, jurnalisti, etc despre comoditatea bihoreanului, despre lipsa lui de interes si dorinta vizavi de informatie, cunoastere. Vrei sa ii ajuti si nu se lasa ajutati. Vrei sa ii inveti si nu ii intereseaza. De fapt, nici nu constientizeaza nevoia in sensul asta. "Eu le stiu pe toate!" e deviza lui. Dar ca om de afaceri e mai mult decat mediocru. Nu are principii, nu are scrupule, nu are educatie. Nu il intereseaza ca "one man show" nu e deloc profitabil, ca face de toate si nimic. E zgarcit. De ce sa isi angajeze pe cineva? De ce sa apeleze la un consultant? De ce sa participe la un curs? N-are nevoie, pentru ca el le stie pe toate.
De plans? Daaa, se plange si nu il mai poti opri. E de vina guvernul, parlamentul, primaria, OPC-ul, Garda Financiara, toti sunt de vina! El e un biet om care vrea sa munceasca si altii nu il lasa. Era sa uit: unul care le stie pe toate!

My Dominant Intelligence

Your Dominant Intelligence is Interpersonal Intelligence

You shine in your ability to realate to and understand others. Good at seeing others' points of view, you get how people think and feel. You have an uncanny ability to sense true feelings, intentions, and motivations. A natural born leader, you are great at teaching and mediating conflict. You would make a good counselor, salesperson, politician, or business person.

Un test interesant, gasit pe unul din blog-uri. Si asa o viata intreaga suntem in cautarea noastra si incercam sa raspundem la intrebarea "Cine sunt eu?"...

What Kind of Intelligence Do You Have?

Scent of a woman

Am fost mai lenesa in ultima vreme, asa ca azi recuperez cu 2 post-uri. Sau cine stie, mai multe...

Mi-am incheiat week-end-ul intr-un mod foarte placut, in compania lui Al Pacino. Sunteti invidiosi pe mine? N-aveti de ce. Aseara l-am (re)vazut intr-un rol extraordinar, intr-un film super fain, profund, plin de invataminte si care mi-a pus putin neuronii in miscare. Desi filmul e vechi (1992) si desi il mai vazusem de cateva ori, mai mult sau mai putin pe bucati, aseara m-a impresionat mesajul lui, talentul lui Al Pacino si al mai tanarului (pe vremea aceea) Chris O`Donnell, asa incat voi medita o vreme asupra lui si a ideilor care mi-au fost transmise prin el.

Azi, ma opresc asupra unei afirmatii facute de Frank Slade: In tango, chiar daca gresesti mergi mai departe. Si m-a surpins continuarea: nu e ca in viata. M-a revoltat. Pana mi-am dat seama ca el asta facuse: gresise si se oprise; abandonase. Si noi facem adeseori la fel. Ne impiedicam de-un bolovan si ramanem acolo. Uitam succesiunea de pasi si ne panicam. Ramanem jos pana ne ridica cineva sau pana gasim in noi insine puterea de a continua. Si nu de putine ori e greu...Si nu de putine ori abandonam. Dar cei care reusesc sa nu se dea batuti aluneca in continuare in pasi de dans si se simt impliniti, fericiti...:)

Drumul

Cu pasi mici, dar siguri inaintezi pe un drum care pare a fi neted, drept si care pare a-ti arata o priveliste nemaipomenita, din ce in ce mai atragatoare. Nimic neasteptat, surprinzator sau nedorit. Calmul, siguranta si dorinta de a inainta cat mai rapid cu putinta, de a savura peisajul ce ti se descopera cu fiecare pas, sunt tovarasii de drum ce te-nsotesc total neconditionat. Nu intorci capul si nu te uiti in urma. De ce ai face-o daca ai stiut sa traiesti la intensitate maxima fiecare moment, fiecare pas? Tot ce te intereseaza e acolo, in fata si e asa de frumos, tot mai frumos si mai atragator.
Dar intr-o fractiune de secunda o ceata iti acopera privirea si mintea si nu stii ce s-a intamplat. Te uiti mirat in jur si constati ca esti jos, in colbul cararii. Iti dai seama ca ai cazut. In mod neasteptat ti-a aparut in cale un bolovan, pe care nu l-ai vazut. Cum sa il vezi daca pana acum totul era neted si curat si nimic nu prevestea obstacole? Nici nu stiai ce-i ala obstacol; nu stiai de existenta lui. Calci pe bolovan, te lovesti si cazi. Doare. Lacrimile incep sa iti umple ochii si te revolti. De ce acum? De ce mie? De cand sunt pietre pe drum? Sentimentele cele mai diverse iti inunda fiinta: durere, teama, neliniste, revolta, nedumerire...Nu-ti vine sa te ridici, stai acolo si plangi. Si te revolti.
Pana intr-un sfarsit, cand auzi o voce care te indeamna sa te scuturi de praf, sa iti stergi lacrimile, sa te ridici si sa pornesti din nou la drum. De data asta mai atent, mai constient de faptul ca pe drum mai apar si bolovani. Si o faci. Puternic, increzator si totusi precaut. Te bucuri cand vezi ca a aparut un alt calator, care te ia de mana si te ajuta sa te ridici si sa continui. Iti dai seama ca in doi drumul e mai usor, e mai placut si inaintezi cu o repeziciune uimitoare. Asta pana in ziua in care iti apare in drum intersectia. Dintr-o data nu mai e un singur drum pe care inaintezi fara griji. Sunt 2, 3, 10...El o apuca pe un drum, tu pe altul...Din nou te copleseste tristetea, dar continui sa mergi si nu te opresti.
Pe masura ce inaintezi incepi sa intalnesti alti si alti calatori. Unii mai grabiti, altii mai relaxati. Unii mai optimisti, altii mai pesimisti. Unii mai vorbareti, altii mai tacuti. Unii te iau de mana si te ajuta sa treci peste hopuri, altii te saluta in graba, sau trec nepasatori pe langa tine. Tu ii privesti, ii saluti, le vorbesti, sau ii conduci cu privirea. Uneori, prins de drum mai treci cu nepasare pe langa cate un calator, sau ii arunci doar un zambet in fuga. Incepi sa iti dai seama ca fiecare calator isi are tinta lui spre care inainteaza in fuga sau plimbandu-se; unii sunt solitari, altii prefera doar calatoria in grup. Unii sunt atrasi de un peisaj, altii de altul. Unii se opresc mai mult intr-un loc, altii in altul.
Si tu iti continui drumul, cu pasi mici, dar siguri, convins insa ca drumul nu e mereu la fel de neted, ca mai apar bolovani, intersectii, dar si alti calatori care te ajuta sa vezi peisajul cu alti ochi. Si tu ii privesti pe toti si inveti de la toti. Iti dai seama de niste lucruri: drumul il incepi singur si il termini la fel. Si nu exista traiectorii identice. Iar drumul...are si bolovani si intersectii.

Un om mare, cu suflet de copil

Motto:

"I promise you I will learn from my mistakes" (Coldplay- Fix you)


Are 28 de ani, maine-poimaine 29. Are 1,70...are buletin, vaccinurile la zi. Are un job, are...are...are...E un om mare. Cred ca nimeni nu ma poate contrazice. Nu, nu a intrat in top 100 la "Mari romani". A, nu, nu e faimos. E un om normal, "ordinary" cum ar spune americanii. Ca mine, ca tine, ca ei...
Dar are ceva aparte; ceva ce multi au pierdut in iuresul anilor, in graba de a da filele de la calendar: are un suflet de copil. Cum e un copil? E sincer, dureros de sincer. Si e direct. Iti spune in fata: "nenea, ai privirea intunecata si mainile murdare; ma sperii". Si e incapatanat. Vrea mereu contra curentului: "De ce mergem toti la vale? Eu vreau sa urc!!". Si nu se teme. Merge pana la marginea prapastiei, se apleaca peste ea si nu-l inspaimanta. Pana nu obtine ce vrea, nu se lasa. E mereu vesel si zglobiu. Il bucura o gazulita gasita in iarba si ii canta: "mamaruta, ruta, suie-te-n caruta..." Rade in hohote cu un ras care te molipseste.

Sufletul lui e fragil si-l imparte cu toti. E un suflet de copil. Intr-un trup de om mare. Nu-i raniti sufletul...

Copilaria mea si-a ta

Am urmarit cateva secvente din "Extemporal la dirigentie" intr-una din zilele trecute. Eram cu prietenii mei si am inceput sa observam ce diferiti erau pe vremea aia elevii: alta moda, alte coafuri, alte distractii, alta tinerete, alta viata...

Si ne-am regasit si pe noi insine in acei liceeni. Si ne-a lovit nostalgia. Am inceput sa depanam amintiri si sa comparam cu ceea ce e azi; atat de diferit!
Mi-a trezit gandurile si amintirile acel film si am decis sa scriu despre asta pe blog. Parca citindu-mi gandurile, o colega mi-a trimis un mail, pe care il redau aici...si in care ma regasesc in proportie de 90%.

Copilarie cu cheia de gat

Cand ma aplecam pe banca sa scriu, imi impungea capul pieptului. Era o cheie banala de bloc, auriu coclit, cu gust metalic si sarat. Nu i se vedea decat snurul din elastic subtire, care evada de sub gulerul uniformei pepite.
Cheile erau ascunse pe sub haine, lipite de piele si de respiratiile noastre nauce. Din cand in cand, sufocati de panica, ne pipaiam sa vedem daca mai sunt acolo. Traiam tot timpul cu spaima ca "am pierdut cheia". Se intampla..., urmau ore intregi de stat pe betonul din fata blocului, nemancati, in asteptarea parintilor care aveau sa ne pedepseasca pentru efortul de a schimba yala de la intrarea in casa.
Cheile erau cea mai de pret avutie a noastra. Si nimeni nu trebuia sa afle ca le purtam legate de gat. Eram speriati cu scenarii apocaliptice, in care hotii de apartamente ii urmareau pe cei vorbareti si-i atacau chiar in fata usii. Intre noi nu ne mai feream. Cand ne schimbam pentru ora de sport, cheile varate sub maiourile tetra ne asezau sub acelasi poloboc crestetele chiluge. Pe atunci era normal sa ai la gat "medalia de la casa", asa cum azi e normal sa-ti atarne de grumaz un mobil...

ADUSI DE BARZA. N-am trait mai bine sau mai rau decat copiii de azi. Am trait. Pe noi ne-a adus barza si ne-a asezat, ca pe niste coconi, in vatra cuminteniei si a asteptarii. Am crescut infasati ca sarmalutele, printre gamelele de tabla si olitele de care eram legati la cresa. Eram frumosi, aveam pampoane rosii prinse-n crestete, sub barbie, de carucioare. Am supravietuit deochiului si timpului blestemat in care ne-a fost dat sa ne nastem. Visele noastre, pazite de ochiul pestelui de sticla de pe televizor, erau bantuite de miros de portocala si de baloane de guma "Tipi-Tip". Citeam pe ascuns "Elevul Dima dintr-a saptea" si "Boccaccio", iar la vedere "Ciresarii" si Jules Verne. Noi nu ne trimiteam SMS-uri, ne fluieram sa iesim afara. "Mama lu' Cutaaaare... Il lasati pe Cutare afara?"
Baietii isi scriau cu pixul pe tricouri numele fotbalistului preferat. Jucau fotbal pe terenuri decupate din cartoane, iar fiecare nasture avea un nume. Cei care "driblau" erau la fel de pretiosi ca si o minge "Artex". Jucam "Tara, tara, vrem ostasi" si "Flori, fete sau baieti", de-a "v-ati-ascunselea" si "arimjimjim, aramjamjam"... Saream elasticul si sotronul desenat cu un ciob de caramida pe asfaltul din fata blocului.

RATIA DE FERICIRE. Singurii nostri roboti erau cei construiti din pachete de tigari lipite. Aveam papusi fara sex, ca ingerii, si bara de batut covoare de langa bloc, unde fetele faceau "exercitii la paralele", imitand-o pe Nadia. Pocneam cu bolovanul capsele adunate in staniolul de la ciocolata chinezeasca si suflam cornete de hartie prin tevi. Nu aveam Playstation, Nintendo, X box, jocuri video, 99 de canale de televiziune prin cablu, dolby surround, celulare personale, calculatoare, chat pe internet. Dar aveam prieteni... Verile noastre aveau miros de brifcor si gust de susan. Ne smulgeam matricolele cusute de pe bratul uniformei si alergam bezmetici, ca fluturii in sticla. Ne balaceam cu picioarele intr-o apa nesfarsita, de pe pontonul nici unei sperante.
Luam "Pepsi" pe sub mana de la cantina partidului si mergeam in fiecare vara in cate o tabara de pionieri. Stateam la cozi, "inaintasii" care tin randul, stateam in frig, stateam pe intuneric si aveam cartele. Dar nu stiu cum de s-a intamplat, am reusit, asa copii cum eram, sa ne luam ratia de fericire. Cate-o portie mica de fiecare, sa ajunga la toata lumea...

DESENE. Noi n-am avut DVD player, ne uitam la diafilme proiectate pe perete. Acelasi ecran fara plasma, unde, in serile in care se oprea curentul, umbrele mainilor inchipuiau animale la lumina lampii cu gaz. Jucam "fazanul" si construiam masini si palate din placutele metalice de la "Mecano". Doar cinci minute pe zi, inainte de telejurnal, ne uitam la "Mihaela si Azorel", alb-negru, si stiam doar ca Donald arata ca ratoiul-jucarie din cauciuc, cu bluza de marinar. Am supravietuit serialului "Dallas" si-am inventat un joc in care numaram in engleza: "Uan, ciu, sfri/Pamela vrea copii/ Si Bobby nu o lasa/ca este prea frumoasa". Aveam clasoare cu timbre si colectie de surprize cu fotbalisti de la "Turbo".
Ne jucam de-a printeselea (un fel de "real life role play game"), beam apa minerala "Aurora" (un fel de MD de-acum) si mancam inghetata "Polar" (fara inlocuitori). Ne coloram guma de mestecat cu varfuri de creioane, ca sa creada lumea ca-i straina, si ne umpleam pauzele de scoala cu biscuiti "Voinicel"... Aveam sugativa si pic cu care ne stergeam singuri greselile. Nu luam niciodata "foarte bine" la scoala, dar eram incoronati la fiecare serbare cu coronite uriase din garofite roz.

MAJORATE. N-aveam sali de cinema cu sunet dolby, dar faceam cozi la filme ca sa vedem "Liceeni" sau "Declaratie de dragoste". Ascultam muzica la maguri si casuri aduse de la rusi si inregistram melodii straine de la "Vocea Americii". Noi, unbelievable, n-am avut manele... Si nu ne faceam dedicatii muzicale in direct, primeam/trimiteam bilete in care ni se cerea/ceream prietenia. Noi n-aveam bloguri pe net, completam oracole pline de poze decupate din almanahul "Cinema" si scriam in loc de mail-uri lungi scrisori de dragoste. Adidasii "originali" aveau trei dungi laterale, iar scurtele evadari, miros de tigara de la polonezi si de nechezol. Singura casa de moda renumita era solarul de la mare, unde veneau bisnitarii. Noi nu ne-am dat niciodata beep-uri, aveam la colt de strada telefoane cu fise, cu receptoare prinse-n furca. Ne faceam majoratele si mixam Depeche Mode si CC Catch cu bluzurile de la Modern Talking. Eram imperbi si trimbulinzi, fara sa stim prea bine ce inseamna asta. Eram misto si faini, niciodata cool.

RITUAL. Parintii nostri lucrau in schimburi, unul venea, altul pleca. Pranzul de duminica era o sarbatoare sfanta, pentru ca atunci ne strangeam cu totii in jurul mesei. N-aveam baby-sitter, n-aveam after-school-uri si nici internet-cafe-uri. In fiecare dimineata, inainte de a pleca la scoala, inghiteam stoici dumicatii de paine integrala unsa cu unt sarat, din care tasneau broboane de apa.
Ne puneam ghiozdanele de carton in spate, bentita elastica pe cap si apoi, ultimul ritual inainte de a iesi pe usa, cheia agatata de gat. Pentru cateva secunde, metalul rece ne anchiloza miscarile. Noi n-am trait mai bine sau mai rau. Am trait.

DULCE Marmelada. Scoverzi si checuri fara oua. Glucoza cu textura de sapun si pufarine. Lipiciul «Pelikan», dulce la gust, in cutii de plastic cu lopatica. Pasta de dinti «Optima» cu aroma de banane. Buchetele de ghiocei

SI AMAR La depanusat porumb (gramezi sub care se ascundeau soricei orbi, abia fatati), scos sfecla de zahar (exclus datul cu spitul), cules de struguri (maini negre si lipicioase). Pranz cu sandvisuri din parizer prajit, branza si mere...

Cum e? Asa-i ce faina copilarie am avut? :)

PS: Mie mi-a placut la nebunie sa citesc Aventurile lui Habarnam si ale prietelor lui (am citit-o de vreo 8 ori) si Puiul lui Bratescu Voinesti.

Viitorul

"Viitorul suna bine"! Dar, cine stie...cioburile-aduc noroc :).