As vrea sa pot sa fiu copil pe de-a-ntregul: sa ma joc cu ganduri, cu oameni, cu sentimente, sa rad intruna, iar daca plang zambetul sa-mi usuce in clipa urmatoare lacrima. As vrea sa nu vad decat rozul si norisorii, sa plutesc, sa nu ma-ncrunt, sa nu incaruntesc, sa nu fiu serioasa, sa nu gandesc, sa nu ma supar pentru mai mult de un minut.
Ceva mi-a mai ramas totusi din copilaria-mi: permanenta intrebare "De ce?"
2 comentarii:
eu ma gandeam ce bizar e... intotdeauna vrem sa fim copii pentru joc, inocenta, fericire simpla dar nu pentru cearta inevitabila dupa o greseala nevinovata, prima nota proasta la scoala sau frustrarea si neputinta pe care le simti cand esti mic ... si reversul binenteles, intodeauna vrem sa fim mari pentru a putea fi independenti, a putea iubi in voie si a incerca sa facem ceva maret si etern dar niciodata pentru responsabilitate, riduri, procese de constiinta si dragoste tradata... si-ntotdeauna cele doua parti sunt inseparabile.
Pai...ca adult nu esti certat? Nu iei "note proaste"? Nu simti frustrare sau neputinta? Si-nca la scara mult mai mare, mai profund, mai intens. Ca si copil esti mult mai protejat, in lumea ta. Ca adult dai cu capul si doare.
Trimiteți un comentariu