Dupa soare intotdeauna ploua. Culmea e ca o asteptam si simteam inevitabilul. Era prea frumos, prea mult senin, prea mult albastru si prea multa raza.
Azi m-a surprins. Ploaia. Una rece si uda. S-a inchis cerul deasupra mea, s-a intunecat si au inceput sa cada picaturi grele ca de otel, una cate una tot mai repede si tot mai mari. Ii strigam soarelui sa se-ntoarca, m-am agatat de petecul de albastru si-n van am incercat sa-l retin. Mi s-au uscat cuvintele in gatlej, gandurile-mi s-au innecat in iuresul apelor si cred ca putin am murit.
Te-am vazut alergand in intuneric, lovindu-te de pereti, captiv in stramtoarea coliviei pe care tu insuti ai construit-o cu atata rabdare, cu atata talent. Te-am strigat de mai multe ori. Ai intors capul la un moment dat, dar ai continuat sa alergi. Credeai ca nu-ti aude nimeni gemetele, credeai ca intunericul iti camufleaza zbaterea. Ti-ai impodobit lacasul cu perdele si cuverturi, usor de manevrat, dar de cele mai multe ori trase cu multa grija intre tine si noi, intre tine si ei, intre tine si. Tipi dupa libertate si tanjesti dupa liniste. Ai stins becul si-n tine, lacas intunecos si adanc.
Imi doresc soare si primavara, flori si cantece. Iti doresc lumina, spatiu, liniste si dragoste.
Iti pot darui caldura si-un strop de speranta. Doar sa ma lasi...
Un comentariu:
iti doresc primavara si margarete
Trimiteți un comentariu