The story goes on

Azi mai mult ca oricand, nu-mi gasesc cuvintele. Poate pentru ca mi-s imprastiate gandurile, pentru ca simt straniu si contradictoriu, pentru ca mi-e greu sa regasesc un echilibru, mi-e greu sa-mi recapat linistea, pentru ca sunt agitata si tot ceea ce parea a fi un puzzle greu, dar nu imposibil de finalizat s-a dat peste cap si piesele sunt vraiste, imprastiate prin cele mai indepartate colturi; de fapt, nici nu stiu daca nu cumva am pierdut cateva piese si daca voi putea vreodata sa am o imagine completa. Ratiunea imi spune ca nici nu e necesara imaginea completa, ca nu-mi va folosi niciodata la nimic. Simtirea...ei, simtirea incerc s-o innabus, s-o gatuiesc, sa-i inchid gura, s-o indes undeva in cel mai intunecat cotlon si s-o las sa moara incet; sau cel putin s-o uit. Cred ca e mult mai realist asa: sunt lucruri care nu mor niciodata.
Noroc cu vointa. Proprie sau indusa. Mai degraba impletita. E un motor care ma propulseaza, care nu ma lasa sa stau intinsa pe jos, care ma ajuta sa inaintez; ca melcul pentru inceput, dar sper ca in curand sa pot sa merg la pas, fara a obosi si fara a intoarce prea mult capul in spate. Cred ca si speranta ajuta putin aici; speranta ca viitorul, in drumul lui, va intalni candva trecutul si o va face cu sufletul mai usor, cu zambet pe fata si cu un final mult mai fericit.

Si uite cum, intr-un final, mi-am regasit cuvintele. Pentru ca povestea trebuie sa mearga mai departe, chiar daca actorii se mai schimba, chiar daca naratorul se mai maturizeaza invatand lectia realitatii pe propria-i piele.