Crampei din mine

Decembrie e perioada in care meditez cel mai mult. Poate si pentru ca e sfarsit de an, poate si pentru ca e sarbatoare si are iz de cozonac aburind, de cetina verde, poate pentru ca si sunetele sunt divine, voci cristaline de copii si clopotei care ma-ntorc cu inima si gandul in trecut.

Cristi mi-a ciocanit ieri la portita sufletului, scriind in blogul lui despre copilarie si adolescenta. Nu doar ca mi-a declansat o intoarcere in timp, ci m-a facut sa si deschid o fereastra catre lume: una mica, dar larg deschisa, care le permite trecatorilor sa vada franturi din odaia sufletului meu.

"Perioada sufletului meu" incepe in urma cu 29 de ani, intr-o zi de 8 octombrie, pe la 9 dimineata. Atunci am primit cele mai frumoase cadouri: viata, familia, numele, destinul. Eram primul copil si totodata primul nepot al bunicii mele, care mi-a presarat flori pe scarile casei, in semn de bun venit. La doar doua saptamani am primit un alt cadou nepretuit: cealalta bunica venise sa-si creasca nepoata. Si aici a ramas. Si aici va ramane etern, chiar si dupa martie 2003.
Prima mea amintire e de pe la 1 an si jumatate, cand mutandu-ne in alta localitate, am coborat din masina si am fugit inspre copiii care se jucau in strada. Prima mea amintire e legata de oameni, de dorinta mea de a-i intalni, de a-i cunoaste.

Am fost un copil foarte fericit. Am avut to ce mi-am dorit si nici o clipa nu am simtit restrictiile si lipsurile comunismului. Am avut cele mai frumoase jucarii...nu am sa uit leaganul de lemn pe care mi-l agata tata de bara din curtea casei, punct de atractie pentru toti copiii din sat, bicicleta, zecile de papusi, carti, mingi, etc. Nici de fructe sau dulciuri nu am dus lipsa niciodata. Am stiut ce inseamna portocale, banane, ciocolata. Si ce bune erau crema de branza cu stafide sau Negercsok (Sarut de negru) pline de ciocolata si spuma pufoasa, toate aduse de bunica mea de dincolo, din Ungaria. Da, am avut avantajul de a creste la granita cu ungurii si asta mi-a indulcit copilaria.
Am crescut cu animalele in preajma, tata fiind veterinar. La 4 ani am dat prima injectie unui vitelus, asistata de tata si ce mandra eram de mine! Am condus sareta cu cai de pe la 3 ani, iar pe Rodica si Nelu, cum le spuneam alor mei, i-am dat jos pentru ca vroiam sa fiu singura cu haturile in mana.

Pe cand aveam 4 ani si ceva, parintii mei au decis sa ne mutam intr-un orasel, pentru ca erau preocupati de educatia mea si au considerat ca e timpul sa merg la gradinita. Intr-una din primele ziile am si evadat, speriata de loctiitoarea educatoarei, care mereu ne ameninta cu un bat verde (n-am sa-l uit niciodata!). I-am facut o surpriza enorma bunicii, care a trebuit apoi sa ma convinga sa ne-ntoarcem. La mijlocul drumului, (o casa despartea blocul unde locuiam de gradinita) "domnisoara" venea dupa mine cu batul in mana!!!
La gradinita am invatat ungureste, jucandu-ma cu copiii maghiari, care cred ca nici pana in ziua de azi nu vorbesc romaneste precum vorbesc eu ungureste. Aici dadeau educatoarele o adevarat lupta cu mine si cu prietena mea la ora somnului, pentru ca nu doar ca nu puteau sa ne culce, dar ii necajeam si pe ceilalti copii adormiti.
Imi amintesc de mancarea de la gradinita si in special de painea cu untura si mar (da, le mancam impreuna), sau de painea cu untura si zahar. Azi zambesc gandindu-ma, dar atunci erau adevarate delicatese.

Pe la 5 ani m-au dus parintii la mare. Aici am intalnit prima "iubire", un baietel din Motru, fiul unei familii cu care se-mprietenisera ai mei. Si acum am pozele cu el strangandu-ma in brate, pupandu-ma, facand baloane imense din guma de mestecat. Il chema Aurel, exact ca pe primul "iubit", cam pe la aceeasi varsta al surorii mele. :). Si tot atunci am descoperit guma de mestecat neagra. Rad si azi cand imi amintesc ce balon imens am facut din vreo 3-4 gume, care apoi mi s-a spart in fata. I-am dat mamei ceva de lucru!

Aveam 6 ani si jumatate cand a venit pe lume Corina, sora mea. Dintr-o data nu mai eram singura. Aveam cu cine sa ma joc, cu cine sa ma cert, si in timp, cu cine sa vorbesc, sa ma sfatuiesc. In acelasi an, 1984 am mers si la scoala. N-am sa ma laud spunand ca uram scoala, ca nu am avut nimic in comun cu ea. Da, am fost o eleva silitoare si mereu premianta. Probabil ca si din cauza asta am fost mereu inconjurata de copii si eram in centrul atentiei. Desi, de cand ma stiu am fost sociabila si prietenoasa.
Imi aduc aminte cu mare placere de domnul invatator, care a crezut foarte tare in mine si care mi-a spus ca oriunde as ajunge in viata, e sigur ca i-as face cinste. Sper ca si azi, de dincolo de stele, ma priveste si imi zambeste. Mi-a spus aceste vorbe in clasa a 3-a, cand m-am mutat la Oradea si cu ochii in lacrimi mi-a daruit un brat imens de lalele, cadou de despartire de la colegii mei.

Ajunsa in Oradea, nu mi-a fost foarte usor la inceput. Parintii mei reusisera sa ma inscrie la cea mai buna scoala din acea vreme, unde concurenta era extrem de mare si batalia de a-ti inscrie copilul aproape imposibila daca nu aveai vreo "pila". Am ajuns intr-o clasa cu 40 de elevi si o invatatoare care abia daca ne depasea cu un lat de palma: mica, slabuta, dar sare si piper. Mi-a luat un trimestru sa ma acomodez la pretentiile si cerintele Liceului Pedagogic, o perioada nu tocmai lina, dar spre surpinderea colegilor si a invatatoarei si spre mandria parintilor, aveam sa termin clasa a 4-a cu premiul intai si coronita.

Prin '87 ne-am mutat in apartamentul nostru (pana atunci locuiseram cu chirie la un unchi al mamei). Aici m-am imprietenit cu baietii de pe strada si jucam fotbal cu ei pana-mi zdreleam toti genunchii. Niciodata nu mi-au placut jocurile fetelor cu imbracat si dezbracat de papusi, pieptanat, machiat, etc. Cel mult saream coarda sau elasticul cu ele, asta mai mult pentru a le arata ca si "fotbalistii" au gratie. In paralel, la scoala treaba mergea bine, luam fara nici o greutate premiul intai, participam la Olimpiade, radeam mult cu colegii, mai chiuleam sa mergem la cate un film sau sa batem mingea pe terenul de sport.
Gimnaziul a fost perioada in care am facut cea mai multa miscare. Am facut 4 ani de orientare turistica, iar padurile din Felix si 1 Mai le stiam ca-n palma. In fiecare week-end eram cu harta in mana si cu busola agatata in gat in cautarea posturilor. Apoi am facut baschet, volei, atletism. Am luat si cateva ore de chitara.

In clasa a 8-a am avut parte de cel mai haios profesor de franceza, care folosea pe post de indicator o surubelnita imensa, arma lui de aparare impotriva "minorilor" care invadasera Bucurestiul in 90. Tot in clasa a 8-a am descoperit New Kids on the Block si facusem o adevarata pasiune din a cauta reviste si a le decupa pozele. Cine-a fost ca mine cand la inceputul clasei a 9-a imi decorasem cel mai fain bloc de desen, ticsit de pozele New Kids-ilor!

Anii de liceul au fost printre cei mai frumosi. Ramasesem in Pedagogic, asa ca am avut parte de 31 de colege si un coleg. Nu pot sa uit din aceasta perioada nenumaratele ore de asistenta la gradinita si clasele primare, cand ma jucam cu copiii, tavalindu-ma pe sub mese sau le predam notiuni abstracte precum scaderea, acordul predicatului cu subiectul, cifra 5 si multe altele. Dupa-amiezele petreceam ore in sir confectionand material didactic, citind la literatura sau exersand la chitara. Daaaaaa, faceam ore de chitara si abia asteptam pauzele sa ne adunam si sa cantam: Un' te duci tu, mielule...Apoi, pe masura ce-am invatat sa cantam tot mai bine, melodii precum Knoking on the heaven's door, sau What's going on a lui 4Non Blondes devenisera hiturile clasei.
In acesti ani am simtit pentru prima data fluturasi in stomac si pentru a avea subiecte comune de discutie incepusem sa citesc filosofie sau istoria Greciei si a Egiptului.
Era nemaipomenit cand ma duceam sa mananc la cantina cu colegele si deja stiau sa imi pastreze bonuri de masa cand se dadea mazare cu pui sau fasole cu carnaciori. Sau in perioada tezelor mergeam sa invatam impreuna. Nu am sa uit niciodata cum am invatat "Sara pe deal" dupa desenele unei colege.

La terminarea liceului, abia am asteptat s-o pornim cu serenada pe la profesori, profesori care deja ne numeau "colegi" si care ne-au devenit prieteni de-a lungul celor 5 ani. Serenada se termina invariabil la diriginta acasa, unde cantam pana noaptea tarziu, ne faceam planuri de viitor si visam cu ochii deschisi.
Perioada bac-ului a fost una stresanta, dar totusi placuta in felul ei. A fost momentul in care ne-am dovedid unitatea si prietenia. Iar dira a fost de milioane cu pastilele ei "antistres", care nu erau altceva decat aspirine.

Nu am profesat nici o zi, nici o ora macar. Am ales facultatea si am facut o intoarcere de 180 de grade, alegand Stiintele Economice. Chiar daca anii de facultate nu au fost atat de spectaculosi, aceasta a fost perioada in care am cunoscut-o pe cea ce avea sa-mi devina cea mai buna prietena, Adriana. Impreuna cu Adriana invatam, impreuna chiuleam de la cate un curs sau seminar, impreuna radeam de cate un preparator mai tanar, impreuna il duceam pe Razvan, colegul nostru la "Amante", restaurantul unde se manca cea mai buna si mai ieftina pizza din acea perioada.Aveam un adevarat ritual toti 3 la terminarea sesiunilor, cand mergeam la o terasa pentru a sarbatori, iar ei doi, desi nefumatori, pufaiau 2-3 tigari pentru a se simti cu adevarat liberi.
In anii de facultate am si calatorit mult. Cu Adriana si Calin, cel ce avea sa ii devina sot, am vazut Budapesta, Bratislava, Bucurestiul, Ruse. Cu rucsacul plin de pate si zacusca in spinare si cu vointa de a vedea cat mai multe.

2003 cred ca a fost anul in care a inceput sa mi se destrame paradisul; a fost anul in care m-am ciocnit de viata si am inceput sa o descopar pe zi ce trece tot mai mult asa cum e ea, cu bune si cu rele. Au aparut si problemele, si sperantele inselate si dezamagirile si dintr-o data m-am trezit in lumea reala. Cea in care mai traiesc si azi; cea in care ma mai zbat si azi, cea in care mai rad si azi. Mult mai putin decat o faceam atunci, in "perioada sufletului meu", perioada in care am citit cel mai mult, am legat cele mai frumoase prietenii, am iubit, am sperat, am visat.