Headlock

"Headlock" -Imogen Heap

Distant flickering, greener scenery.
This weather's bringing it all back again.
Great adventures, faces and condensation.
I'm going outside to take it all in.

You say too late to start, got your heart in a headlock,
I don't believe any of it.
You say too late to start, with your heart in a headlock,
You know you're better than this.

We're a different pair, do something out of step.
Throw a stranger an unexpected smile...with big intention.
Still posted at your station.
Always on about the day it should have flied.

You say too late to start, got your heart in a headlock,
I don't believe any of it.
You say too late to start, with your heart in a headlock,
You know you're better than this.

Afraid to start, got your heart in a headlock,
I don't believe any of it.
You say too late to start, with your heart in a headlock,
You know you're better than this.

Been walking, you've been hiding,
And you look half dead half the time.
Monitoring you, like machines do,
You've still got it, I'm just keeping an eye

I've been walking, you've been hiding,
And you look half dead half the time.
Monitoring you, like machines do,
You've still got it, I'm just keeping an eye
So what, don't care, will not, the end

You know you're better than this

I'll make you start, got your heart in a headlock,
I don't believe any of it.
You say too late to start, with your heart in a headlock,
You know you're better than this.

Afraid to start, got your heart in a headlock,
I don't believe any of it.
You say too late to start, with your heart in a headlock,
You know you're better than this.

Today...me, you and all of us

Emmy Rossum - Slow Me Down

Rushing and racing and running in circles
moving so fast I'm forgetting my purpose
blur of the traffic is sending me spinning
getting nowhere

my head and my heart are colliding chaotic
pace of the world I just wish I could stop it
Try to appear like I've got it together
I'm falling apart

save me
somebody take my hand and lead me
slow me down
don't let love pass me by
just show me how
cause I'm ready to fall

slow me down
don't let me live a lie
before my life flies by
I need you to slow me down

sometimes I fear that I might disappear
in the blur of fast forward I falter again
forgetting to breathe
I need to sleep
I'm getting nowhere

all that I've missed I see in the reflection
pass me while I wasn't paying attention
tired of rushing, racing and running
I'm falling apart

tell me
oh won't you take my hand and lead me
slow me down
don't let love pass me by
just show me how
cause I'm ready to fall

slow me down
don't let me live a lie
before my life flies by
i need you to slow me down

just show me
i need you to slow me down
slow me down
slow me down

the noise of the world is getting me caught up
chasing the clock and i wish i could stop it
just need to breathe
somebody please
slow me down.

Desertaciunea desertaciunilor

Imi place sa privesc oamenii. Indiferent daca sunt pe strada, in autobuz, pe o banca in parc, la coada intr-un supermarket sau la biserica, imi place sa le privesc fetele si sa ma gandesc ce s-o ascunde dincolo de-o pereche de ochelari, de parul carunt, de un chip aspru, cu barba, de niste ochi albastri sau de-o fata ingrijita si machiata cu mai mult sau mai putin bun gust? Femei, barbati, copii ma fascineaza si daca imi atrag atentia intr-un fel sau altul stau si ma-ntreb privindu-i: oare ce viata o fi avand omul asta? Ce-l bucura? Ce-l intristeaza? Ce temeri are si ce sperante? Incerc nu de putine ori sa ghicesc ce meserie o fi avand sau cati copii? O fi fost genul de om studios, care si-a facut o cariera si acum a atins apogeul din punct de vedere profesional? Sau o fi o mama innascuta, care toata viata si-a dorit copii si si-o pune in slujba lor? Oare baiatul acela o fi studentul mediocru care trage chiulul si inainte de sesiune isi exerseaza farmecele pe vreo colega constiincioasa pentru a obtine cursurile? Oare fata aceea scrie poezii in jurnalul ei secret?
In week-end au fost zilele orasului. Am iesit si eu cu un grup de prieteni, poate mai mult din dorinta de a ma intalni cu ei, a rade, a povesti si evident- pentru a vedea focurile de artificii. Vineri seara la 8 vuia orasul. Cete-cete de tineri, copii si chiar si varstnici se-ndreptau spre centrul orasului. Acolo, parcarile erau mai pline ca-n cea mai aglomerata zi si ora din timpul saptamanii. Tambalaul era in toi, muzica racnea, semn ca in noaptea aceea nu se facea economie de decibeli, tarabele cu tot felul de prostiute numai bune de aruncat banii pe feresatra se-nghesuiau, care mai de care mai multicolore, sa atraga privirile si poftele musteriilor. Mese-ntinse-n plina strada, sute de kilograme de carnuri si alte "mancari" bogate in colesterol, valuri de bauturi de tot felul, castane, porumb, kurtos kalacs si alte ispite care-ti atacau narile, privirea si in final papilele gustative. Am stat si am privit multimea. Se-nghesuiau dardaind in jurul unei mese (pentru ca a venit frigul, nu gluma) si infulecau pe nerasuflate, creindu-mi impresia ca urmeaza cea mai cumplita foamete din tara si oamenii-si fac depozite din timp. Cei care n-au fost destul de abili in a-si face rost de-un loc la masa, se-nvarteau pe la tarabe, stateau la coada la un vin, sau se lasau trasi de copii la tarabele vanzatoare de iluzii ieftine si de proasta calitate. Undeva mai incolo se-agita pe scena Loredana si-si falfaia tubulara rochie ciclam (asta am vazut a doua zi la TV) in urletele si miscarile psihozei colective pe care a creat-o: "si-acum, cu totii!" Iar multimea fredona cate un refren de jampara, reinventat de "diva". Putin mai tarziu a aparut Directia 5, cu niste cantece care m-au facut sa ma simt batrana si ramasa-n urma: n-am recunoscut mai nimic, in afara de un remix. La miezul noptii- mult asteptatele focuri de artificii: 15 minute; pe ceas! Frumoase, spectaculoase, au scos strigate de admiratie si toti ochii s-au ridicat din blide si ulcele spre cer. Apoi, privirele-au coborat din nou, iar tambalaul a continuat cu alte sute de kilograme de mititei, carnati, frigarui, litri de palinca, vin sau bere, alte trupe mai Simpl(u)e sau mai complexe, treaba lor. Eu m-am carat acasa. Cu un gust de inutil. Si de superficial. Oare asta e tot ce isi doresc oamenii? Sa infulece in strada la cateva grade Celsius, sa-si faca plinul de alcool, sa miste frenetic bratele in ritmul si indicatiile unor lautari aflati cu vreun metru deasupra lor? Se zice ca romanul nu refuza nimic ce e gratis. S-o creada el. Ne-a costat ceva la buzunar! Doar niste strazi nereparate, niste orfani neimbaiati, niste boschetari nehraniti...Nu puteam in timp ce priveam artificiile sa nu ma gandesc cati oameni ar fi mancat o mancare calda, cati batrani ar fi primit medicamente gratuite, cate locuinte sociale s-ar fi putut construi?
Am privit mii de chipuri in acea noapte. Toate vesele. Si n-am putut sa nu ma intreb: la asta se rezuma tot? Atat de putin pretentiosi sa fim? Mancare, bautura, decibeli, turma si...desertaciunea desertaciunilor. M-am intors goala acasa, chiar daca zambetul imi era pe buze. Oare cati au fost ca mine?

30

"Si? Cum e? Cum te simti? Ca doar schimbi prefixul..." sunt intrebari pe care le aud de cateva zile-ncoace de la cei ce stiu. Si stiu destui, pentru ca niciodata n-am facut parte din categoria celor pentru care e un subiect tabu varsta unei femei. Niciodata nu mi-a fost greu sa afirm: "am tlei ani", zece ani, 20 de ani...si-acum 30 de ani. Nu neaparat ziua de nastere a fost ziua in care am meditat, am analizat, m-am intors in trecut sau am anticipat putin viitorul. Cand am facut-o intr-o astfel de zi este foarte posibil sa fi fost urmare a unor factori externi de genul: "Si? Cum e?..." Ca de pilda, acum.
Stau si ma intreb ce e diferit, iar raspunsul e categoric: nu mare lucru. Eu cred ca m-am oprit undeva pe la 18 ani. Cu spiritul. De fapt si cu trupul. De crescut in inaltime n-am mai crescut, kilogramele mi le-am cam pastrat, iar nebunia si copilaria sunt la ele acasa. Chiar ma gandeam intr-una din zilele trecute ca marele meu defect consta in sinceritatea si franchetea cu care spun lucrurilor pe nume si nu intotdeauna stiu sa atasez cel mai potrivit ambalaj. De fapt, de cele mai multe ori le servesc goale. Chiar daca uneori ma costa. Culmea. Aaa...si inca un defect major: sunt toanta si nu invat decat din greselile mele. Uneori nici din ele. Dau cu capul in acelasi loc si uneori sunt singura care nu vede urmele lasate.
Totusi, dupa o analiza mai atenta observ si unele schimbari la mine. Am devenit mai ganditoare, nu mai sunt atat de impulsiva si intr-un fel am devenit mai interiorizata. Spun "intr-un fel" ca inca ma mai ia gura pe dinainte si daca am chef sa palavragesc nu prea vad cine sau ce mi-ar sta in cale :D.
30 de ani...Dupa parerea mea au trecut repede si frumos. Am avut parte de tot ce poate fi mai bun: sanatate, reusite si oameni care ma iubesc. Am o mama care m-a dorit si care inca ma mai sufoca, aratandu-mi dragoste si grija zi de zi. Am un tata mandru de fiica lui cea mare, mai ales ca-i seamana :). Am o sora care ma iubeste si pentru care ani de-a randul am fost model si cel mai bun partener de discutii si confesiuni. Am prietene care prin lucruri mici sau mari imi arata ca tin la mine, am prieteni care ma sfatuiesc, ma asculta si cand e cazul ma si cearta. In 30 de ani au trecut multi oameni prin viata mea; pe unii mi i-am apropiat din zi in zi mai mult, pe altii i-am alungat sau au plecat ei, de buna voie sau mi-au fost luati. Toti au lasat o urma si-ntr-un fel sau altul au contribuit la cladirea eu-lui meu de azi, 8 octombrie 2007. De unii mi-e dor si le simt lipsa si-as vrea sa-i am si-acum aici, macar azi. Fiinta care-mi lipseste cel mai mult e cea care 25 de ani, 5 luni si 3 zile a facut parte din existenta mea zi de zi si care acum ma vede de-acolo de sus, dintre ingeri- bunica mea. Te iubesc, mi-e dor si doare, dar totodata ma bucur printre lacrimi si sper!
Am fost mereu o castigatoare, iar succesul nu mi-a fost necunoscut. Ambitia si constiinta valorii de sine ma face sa imi doresc mai mult, iar in momentele grele, cand m-am lovit sau am cazut, incurajarile au venit intr-o forma sau alta, iar forta de a ma ridica si a continua a fost incredibila.
Iubesc inceputurile, iar 3* suna promitator, ambitios si ma provoaca; ma provoaca sa-ndraznesc sa visez, sa lupt pentru a realiza si mai ales sa nu uit niciodata sa devin un OM mare cu suflet de copil.

Ciupercute matinale

Au revenit ciupercutele. Trei luni am si uitat de ele si-mi faceam aproape mecanic drumul de dimineata pana la masina care ma duce la serviciu, fara ca ceva anume sa-mi tulbure mersul sau privirea.
De cateva zile insa, am observat ca drumul s-a animat. S-a si colorat. Prichindei de toate varstele umplu trotuarul, sau trec cu nasucurile lipite de geamurile masinilor ce-au invadat soseaua. Mai mici sau mai marisori, unii cu ochii pe jumatate inchisi si mersul greoi, ancorati de bratul adultilor grabiti, altii sprinteni si galagiosi, se-ndreapta spre scoala sau gradinita. Ii privesc cu drag si le zambesc. Sunt multi si sunt de toate felurile: fetite cu zulufi aurii si ochii mari albastri, baietei tunsi periuta si gelati din abundenta, adevarati strengari, fetite dolofane de mana cu bunica, baietei cu aer intelectual dat de ochelarii ce le evidentiaza si mai bine ochii iscoditori...Unii au locul si ora lor de-ntalnire; pana se aduna fac schimb de CD-uri, povestesc faze de meci, fetitele se dau cochete cu lip gloss sau isi admira una alteia tinuta.
Sunt colegii mei de drum, ciupercute multicolore, care-mi invioreaza diminetile.
De ce am scris despre ei taman azi? Ma pregateam de mult s-o fac. Si-n plus, azi a fost ziua ciupercutei mele preferate, care a inceput si ea gradinita. E fetita mare; are 3 ani! La multi ani, Oana! :)