duminică, octombrie 14, 2007

Desertaciunea desertaciunilor

Imi place sa privesc oamenii. Indiferent daca sunt pe strada, in autobuz, pe o banca in parc, la coada intr-un supermarket sau la biserica, imi place sa le privesc fetele si sa ma gandesc ce s-o ascunde dincolo de-o pereche de ochelari, de parul carunt, de un chip aspru, cu barba, de niste ochi albastri sau de-o fata ingrijita si machiata cu mai mult sau mai putin bun gust? Femei, barbati, copii ma fascineaza si daca imi atrag atentia intr-un fel sau altul stau si ma-ntreb privindu-i: oare ce viata o fi avand omul asta? Ce-l bucura? Ce-l intristeaza? Ce temeri are si ce sperante? Incerc nu de putine ori sa ghicesc ce meserie o fi avand sau cati copii? O fi fost genul de om studios, care si-a facut o cariera si acum a atins apogeul din punct de vedere profesional? Sau o fi o mama innascuta, care toata viata si-a dorit copii si si-o pune in slujba lor? Oare baiatul acela o fi studentul mediocru care trage chiulul si inainte de sesiune isi exerseaza farmecele pe vreo colega constiincioasa pentru a obtine cursurile? Oare fata aceea scrie poezii in jurnalul ei secret?
In week-end au fost zilele orasului. Am iesit si eu cu un grup de prieteni, poate mai mult din dorinta de a ma intalni cu ei, a rade, a povesti si evident- pentru a vedea focurile de artificii. Vineri seara la 8 vuia orasul. Cete-cete de tineri, copii si chiar si varstnici se-ndreptau spre centrul orasului. Acolo, parcarile erau mai pline ca-n cea mai aglomerata zi si ora din timpul saptamanii. Tambalaul era in toi, muzica racnea, semn ca in noaptea aceea nu se facea economie de decibeli, tarabele cu tot felul de prostiute numai bune de aruncat banii pe feresatra se-nghesuiau, care mai de care mai multicolore, sa atraga privirile si poftele musteriilor. Mese-ntinse-n plina strada, sute de kilograme de carnuri si alte "mancari" bogate in colesterol, valuri de bauturi de tot felul, castane, porumb, kurtos kalacs si alte ispite care-ti atacau narile, privirea si in final papilele gustative. Am stat si am privit multimea. Se-nghesuiau dardaind in jurul unei mese (pentru ca a venit frigul, nu gluma) si infulecau pe nerasuflate, creindu-mi impresia ca urmeaza cea mai cumplita foamete din tara si oamenii-si fac depozite din timp. Cei care n-au fost destul de abili in a-si face rost de-un loc la masa, se-nvarteau pe la tarabe, stateau la coada la un vin, sau se lasau trasi de copii la tarabele vanzatoare de iluzii ieftine si de proasta calitate. Undeva mai incolo se-agita pe scena Loredana si-si falfaia tubulara rochie ciclam (asta am vazut a doua zi la TV) in urletele si miscarile psihozei colective pe care a creat-o: "si-acum, cu totii!" Iar multimea fredona cate un refren de jampara, reinventat de "diva". Putin mai tarziu a aparut Directia 5, cu niste cantece care m-au facut sa ma simt batrana si ramasa-n urma: n-am recunoscut mai nimic, in afara de un remix. La miezul noptii- mult asteptatele focuri de artificii: 15 minute; pe ceas! Frumoase, spectaculoase, au scos strigate de admiratie si toti ochii s-au ridicat din blide si ulcele spre cer. Apoi, privirele-au coborat din nou, iar tambalaul a continuat cu alte sute de kilograme de mititei, carnati, frigarui, litri de palinca, vin sau bere, alte trupe mai Simpl(u)e sau mai complexe, treaba lor. Eu m-am carat acasa. Cu un gust de inutil. Si de superficial. Oare asta e tot ce isi doresc oamenii? Sa infulece in strada la cateva grade Celsius, sa-si faca plinul de alcool, sa miste frenetic bratele in ritmul si indicatiile unor lautari aflati cu vreun metru deasupra lor? Se zice ca romanul nu refuza nimic ce e gratis. S-o creada el. Ne-a costat ceva la buzunar! Doar niste strazi nereparate, niste orfani neimbaiati, niste boschetari nehraniti...Nu puteam in timp ce priveam artificiile sa nu ma gandesc cati oameni ar fi mancat o mancare calda, cati batrani ar fi primit medicamente gratuite, cate locuinte sociale s-ar fi putut construi?
Am privit mii de chipuri in acea noapte. Toate vesele. Si n-am putut sa nu ma intreb: la asta se rezuma tot? Atat de putin pretentiosi sa fim? Mancare, bautura, decibeli, turma si...desertaciunea desertaciunilor. M-am intors goala acasa, chiar daca zambetul imi era pe buze. Oare cati au fost ca mine?

5 comentarii:

lara spunea...

si mie imi palace sa privesc oamenii, sa ma intreb ce gandesc, ce fac, unde e pentru ei acasa, de ce se grabesc, de ce s-au apucat de fumat, de ce rad, de ce sunt seriosi... am o afinitate pentru sraini, pentru ca asa pot sa-mi imaginez mai multe lucruri si amuzant e ca poate nici nu ma intereseaza asa mult raspunsul la intrebarile de ma sus dar imi place teribil sa creez ipoteze..
frumoas final, buna intrebare.. poate toti, poate niciunul...

Oana Anca spunea...

Toti...n-as crede; niciunul, cu siguranta nu, c-am fost eu una :)

eddiemihai spunea...

ca sa citez un celebru actor aceste spectacole au darul de a ne face sa uitam ca suntem muritori! si mai ales nu cred ca era buna utopia comunista in care toti suntem egali... oricum ar fi nu ne putem explica de ce sunt si cersatori si oamani bolnavi...

Bjorker spunea...

scrii extraordinar. multumesc.

Oana Anca spunea...

Ei, ma faci sa ma fastacesc, bjorker :). Multumesc pt apreciere.