joi, aprilie 17, 2008

The story goes on

Azi mai mult ca oricand, nu-mi gasesc cuvintele. Poate pentru ca mi-s imprastiate gandurile, pentru ca simt straniu si contradictoriu, pentru ca mi-e greu sa regasesc un echilibru, mi-e greu sa-mi recapat linistea, pentru ca sunt agitata si tot ceea ce parea a fi un puzzle greu, dar nu imposibil de finalizat s-a dat peste cap si piesele sunt vraiste, imprastiate prin cele mai indepartate colturi; de fapt, nici nu stiu daca nu cumva am pierdut cateva piese si daca voi putea vreodata sa am o imagine completa. Ratiunea imi spune ca nici nu e necesara imaginea completa, ca nu-mi va folosi niciodata la nimic. Simtirea...ei, simtirea incerc s-o innabus, s-o gatuiesc, sa-i inchid gura, s-o indes undeva in cel mai intunecat cotlon si s-o las sa moara incet; sau cel putin s-o uit. Cred ca e mult mai realist asa: sunt lucruri care nu mor niciodata.
Noroc cu vointa. Proprie sau indusa. Mai degraba impletita. E un motor care ma propulseaza, care nu ma lasa sa stau intinsa pe jos, care ma ajuta sa inaintez; ca melcul pentru inceput, dar sper ca in curand sa pot sa merg la pas, fara a obosi si fara a intoarce prea mult capul in spate. Cred ca si speranta ajuta putin aici; speranta ca viitorul, in drumul lui, va intalni candva trecutul si o va face cu sufletul mai usor, cu zambet pe fata si cu un final mult mai fericit.

Si uite cum, intr-un final, mi-am regasit cuvintele. Pentru ca povestea trebuie sa mearga mai departe, chiar daca actorii se mai schimba, chiar daca naratorul se mai maturizeaza invatand lectia realitatii pe propria-i piele.

3 comentarii:

danielamunteanu spunea...

"Aici-ul" meu - Piata Unirii din Timisoara. Absolut fermecator, pentru mine cel putin. Vrea sa arat lumii cata valoare poate avea un loc public

koma spunea...

rapida schimbare de spirit. mi-ar place si mie sa sar dintr-o stare in alta prin scrierea catorva randuri in jurnal.

Oana Anca spunea...

Nu prea ai cum decat atunci cand simti intens, cand rationalul si irationalul duc batalii cumplite care lasa urme vizibile si pe chip si in suflet.
Scrisul e doar o forma de exteriorizare, un recycle bin unde aruncam trairi, asa cum vin ele, fara a le sorta, fara a le alinia, fara a le gandi prea mult.