Ganduri la sfarsit de an

Inca un an grabit sa se-ncheie se pregateste a-si lua ramas bun, in timp ce un altul nou-nout isi aranjeaza hotarat tinuta, nerabdator sa-i ia locul celui ce va sa plece. Nu stiu ce se-ntampla cu timpul asta, dar e clar ca a devenit un atlet profesionist, campion la proba de viteza. Iar noi nu reusim sa ne dezmeticim bine dupa start ca si trece linia de sosire.
In ultimii 3 ani, m-am obisnuit ca in ultima zi a anului sa privesc in urma. Incerc sa rulez in fata ochilor filmul celor 365 de zile si nu pot sa nu-mi amintesc culmile, dar si vaile prin care acestea m-au purtat. 2007 a fost un an bun; un an cat de cat linistit, in care am primit si-am daruit, am pierdut si am inlaturat, am ras si am si plans, am sperat, am visat, dar am si actionat, am pus intrebari si am primit raspunsuri, am pus intrebari si am ramas cu incertitudinea, am iubit si am fost iubita, am simtit si am fost dezamagita...
A fost un an darnic in cadouri sperate si mai putin sperate: un nou prefix la numaratoarea anilor, o slujba nou-nouta, calatorii mai aproape si mai departe, oameni pretiosi, mai multa intelepciune si autocunoastere. Am invatat sa o iau de la inceput si sa o fac bine, cu incredere si demnitate, am invatat sa pun si punct, chiar daca uneori speram din tot sufletul sa se transforme in virgula.
Ma aflu la finele unui an in care sunt castigata din punct de vedere profesional, sunt sigura pe mine si optimista, gata sa fac fata oricaror provocari pentru a ajunge acolo unde imi doresc.
Sunt la sfarsitul unui an, in care ma simt extrem de bogata; in oameni. Mereu am spus ca am o familie extraordinara fara de care n-as fi ajuns azi ceea ce sunt. Ma bucur ca am parinti care si azi se tin de mana, ma bucur ca am o sora fericita in noul ei camin, extrem de talentata si rasplatita pentru ceea ce Dumnezeu a pus in ea. Ma bucur ca am un cumnat cu care am lasat divergentele la o parte si care pe zi ce trece devine un frate pentru mine. Ma bucur pentru bunicii pe care ii mai am, ca sunt sanatosi, lucizi si pentru ca ma iubesc asa cum doar bunicii isi stiu iubi nepotii.
Ma bucur nespus si pentru prieteni. Anul acesta am castigat oameni frumosi; pe unii ii cunosteam de mai demult si ne-am apropiat mai mult. Cu altii ne stiam de ceva vreme si anul acesta ne-a adus si fata-n fata. Unii sunt noi-nouti, pe altii i-am reintalnit anul acesta dupa o oarecare pauza. Unii sunt aproape, altii sunt departe.
Unii s-au indepartat de mine, pe altii i-am alungat eu, uneori dupa 2-3 vorbe, alteori dupa 4 ani de prietenie, uneori simple cunostinte, alteori ceva mai mai mult de-atat. Dar asta e viata, in continua schimbare si miscare, unii vin si raman, altii vin si pleaca, uneori pentru a reveni intr-o buna zi sau poate niciodata.
N-am sa mentionez nici nume, nici initiale, eu ii stiu si se stiu si ei, cu o singura exceptie: multumesc H. pentru prietenia ta neconditionata, pentru plimbarile impreuna, pentru dupa-amiezele intre fete, pentru sfaturi si ore in sir in care m-ai ascultat si m-ai inteles! Iti multumesc pentru incredere si iti multumesc ca anul acesta am castigat o foarte buna prietena!

Ce-mi doresc pentru noul an? Multe, ca-s pretentioasa :). In primul rand sanatate. Apoi dragoste adevarata si altruista. Apoi reciprocitate; reusite la locul de munca, prietenii de durata, autentice. Si de ce nu, o casa a mea, cu toate dotarile necesare.
Adio 2007, bine vei fi venit 2008!

Vestea cea buna

Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.
Luca 2:11

O dragoste

E o carte pe care am dat-o gata dintr-o rasuflare. M-a prins de la primele randuri, ajungand sa citesc si postfata si biografia lui Buzzati si tot ce am gasit scris despre ea (ea, cartea).
La o prima vedere nu e genul de roman care sa atraga curiozitatea unei femei. Am si fost intrebata de altfel de ce o citesc, ca e carte pentru barbati!? Poate tocmai de aia! Descrie atat de bine gandurile si framantarile lui Antonio Dorigo! Am vrut sa inteleg gandurile unui barbat, framantarile si tot ceea ce se petrece in sufletul si in mintea lui atunci cand iubeste cu adevarat. Mult timp n-am crezut ca barbatii se pot indragosti, ca patimesc, ca fac compromisuri, ca sufera. Dorigo ma contrazice. Da, stiu, Dorigo e fictiv, Dorigo nu exista. El e doar un personaj, un nickname, o plasmuire a mintii, o inspiratie de moment sau poate o farsa a soartei.
Si totusi, Dorigo e atat de real. E intruchiparea iubirii absurde, care trece peste orice conveniente sociale, peste prejudecati, depaseste orice ratiune sau chiar demnitatea si orgoliul uman. Iubeste cu pasiune asa cum n-a stiut-o face o viata intreaga, iubeste patologic, iubeste cu sufletul, iubeste la sacrificiu. E dependent, gelos, sceptic, dar continua sa spere chiar si atunci cand evidentele il contrazic. Se minte singur si se autocondamna la naivitate. Se lasa folosit, constient fiind de asta. Sufera si se autopedepseste. Iarta innacceptabil de mult si isi calca efectiv eul in picioare prin deciziile pe care nu le duce pana la capat. Face concesii si compromisuri cu nemiluita si asta doar pentru o clipa de fericire. Cel care la inceput doreste a se juca, sfarseste prin a deveni el insusi o jucarie. Ceea ce incepe cu un orgoliu masculin, intelectual si social puternic, sfarseste printr-un masochism sufletesc de-a dreptul absurd. Cel care prin mijloace materiale controleaza si domina la inceput, ajunge un prizonier care atrage oprobiul celor din jur.

Dar stau sa ma intreb: nu asta inseamna de fapt a iubi? Nu e normal ca atunci cand iubesti sa nu conteze varsta, statut social, educatie, kilometri, bani sau alte bunuri materiale? Sa nu-ti pese ca faci compromisuri, sa uiti de orgoliu si de sfaturile tuturor, sa-ti urmezi doar imboldurile launtrice? Sa nu-ti pese daca dai cu capul, s-o faci inc-o data si-nc-o data, sa te simti umilit uneori si toate astea pentru ca speri? Pentru ca iti doresti? Pentru ca tu esti mult prea mic fata de sentimentul care te umple si te leaga fedeles?
Nu, nu e o carte pentru cei linistiti, pentru cei care-au primit dragostea intr-un ambalaj frumos si facil. Nu e o carte pentru cei ce traiesc in sabloane si nu au avut sufletul facut cioburi niciodata.
Am citit-o din curiozitate si pentru a cunoaste. Am ajuns sa ma-nteleg si sa ma cunosc pe mine. "O dragoste" de Dino Buzzati!

Film din "tara norisorilor roz"

E genul de film soft la care te uiti intr-o dupa-masa linistita de week-end, cuibarita pe canapea, infasurata in patura moale si calduroasa, bucurandu-te de tihna ultimei zile libere din saptamana.
E genul de film la care m-as putea uita din nou si din nou, fara a ma plictisi, pentru ca-mi trezeste cele mai frumoase ganduri si simtaminte. Cred ca-l vad a 4-a sau a 5-a oara, dar inca nu m-am saturat de el. Imi place pentru sensibilitatea si bucuria pe care o emana, imi place pentru ca joaca Tom Hanks si Meg Ryan, imi place pentru "Dreams" a lui The Cranberries, imi place pentru ca e despre suflet si iubire, despre curajul de-a pune punct si a infrunta necunoscutul, de a visa si a nu te teme sa-ti doresti; e despre cum sa faci afaceri plin de daruire, fara sa te temi sa fii diferit, despre dragoste pentru carti si copii, despre dedicare, despre esec si reusite, despre margarete si batiste...:). E despre speranta si implinirea ei. Despre "somewhere over tha rainbow", "Mandrie si prejudecata", Starbucks, despre "the first second date"...
E filmul perfect pentru cei ce traiesc si cred in "tara norisorilor roz": You've got m@il!

Nu toate barcile ajung la tarm...

Acum un an coboram dintr-o barca. Una cu care avusesem o calatorie lunga, frumoasa, dar care incepuse sa se clatine in bataia vantului. Simteam ca ma despart de prima dragoste, ca drumul batatorit ia sfarsit si nu-mi dadeam foarte bine seama incotro s-o iau. Parea la prima vedere un capat de drum, ceata era groasa, asa ca am coborat destul de speriata si dezorientata.
Insa buimaceala mea n-a durat foarte mult si farul m-a ajutat sa gasesc repede nu una, ci mai multe barci. Am ales-o pe cea care parea mai sigura, mai plina de provocari, mai prietenoasa. Si nu-mi pare rau pentru decizia mea. Pentru ca ieri s-au facut 9 luni de cand infrunt valurile pe o ambarcatiune solida, care nu si-a epuizat provocarile, ci dimpotriva, zi de zi descopar altele si altele, in timp ce echipajul imi e din ce in ce mai familiar, mai prietenos, facandu-ma sa ma simt eu insami, sa ma pot desfasura si manifesta natural. Azi zambesc si sunt foarte optimista.
Mai sunt soricei si alti paraziti si aici, ca peste tot, dar am incredere in carmaci si in echipa din care fac acum parte ca o sa reusim daca nu sa-i starpim, macar sa-i tinem cuminti in cusca lor. E mare provocarea, dar nu imposibil de dus la indeplinire.
Revenind la fragila barca, pe care am lasat-o in urma, in bataia vantului... La plecare i-am dat un an de viata. Atunci cand carmaciul e de fapt o armata de carmaci, fiecare invartindu-si propria carma dupa bunu-i plac, atunci cand ambitiile si prost inteleasa concurenta sunt vantul care sufla-n panze, cand marinarii de rand sunt putini la numar, nevoiti a face planton dupa planton, nauciti de carmele care impanzesc micuta barca, finalul nu-i greu de ghicit. Azi, in bataia vantului am auzit un zvon potrivit caruia apa a inceput sa patrunda prin sparturi si naufragiul e aproape. Noroc cu o ambarcatiune ce pluteste alaturi de ea, care e gata sa salveze echipajul, atat cat a mai ramas din el si sa valorifice atat cat se poate din mica si firava barcuta.
Era joi seara, 14 decembrie 2006. Acum e joi seara, 13 decembrie 2007. Odihneste-te-n pace micuta barca. A fost o perioada frumoasa, pe care n-am s-o uit niciodata. Harnicilor marinari le doresc barci frumoase si vant prielnic. Carmacilor...n-am ce sa le spun.

Ce-mi doresc...

Ce-mi doresc pentru saptamana pe care o incep maine?
- dimineti in care sa ma trezesc usor, odihnita si binedispusa;
- caldura (si-afara atat cat e posibil, dar mai ales in suflete);
- zambete si voie buna;
- oameni frumosi, prieteni sinceri;
- mai putina rutina, mai multa provocare;
- decizii intelepte;
- ore decente la care sa parasesc biroul;
- cel putin o zi de shopping (am eu o lista in cap si mi-e teama sa nu o stearga scurgerea timpului);
- o zi de inot;
- sa-nceapa sa ma patrunda spiritul sarbatorilor, pentru ca deocamdata ma simt un spectator aflat dincolo de un perete de sticla; as vrea sa vad mai multi oameni care simt in mai mare masura decat fac de dragul traditiei;
- melodii vesele in winamp;
- inspiratie sa scriu...si forta de-a uita mai mult si mai mult, tot mai mult...

Despre oameni si moravurile lor

Revin la oameni. Pentru ca-i privesc, pentru ca ma ciocnesc de ei, pentru ca vrand-nevrand trec pe langa mine, iar eu am ochi, urechi, maini si spirit critic. Cred ca daca s-ar inventa meseria de "Colectionar de oameni" reconversia profesionala m-ar paste!
I-am urmarit si azi si ieri si-i urmaresc de 30 de ani neobosita. Uneori ma revolta, alteori mi-s dragi, uneori ma fac sa plang, alteori ma fac sa rad, uneori ma fac sa regret, alteori ma fac sa ma bucur sincer. Uneori ma scarbesc, alteori ii iubesc.

Azi intr-un interval de o jumatate de ora m-am lovit de doua tipuri de oameni, aflate in opozitie totala. Despre ce e vorba: se apropie sarbatorile de iarna, asa ca pana si firmele imbraca haina noua: se-mpodobesc brazi, decoratiunile incep incet-incet sa-si gaseasca locul, se fac cadouri partenerilor de afaceri, se pregatesc petreceri si angajatii...se-mpart in tabere. Obosita si satula de munca in fata calculatorului am acceptat bucuroasa oferta colegei mele de-a orna cu zapada artificiala geamurile firmei cu dragalase figurine specifice sezonului. Vesele nevoie mare ne-am apucat de treaba. Imediat ni s-au alaturat inca doua persoane si-apoi o a treia. Radeam si munceam in echipa, bucurandu-ne ca niste copii. N-au contat functia, varsta sau munca pe care am lasat-o de-o parte fiecare. In cateva minute parterul era mandrul posesor al unui vesmant nou, proaspat si creativ. Le-am multumit colaboratorilor si-am urcat la etaj. Aici ni s-au alaturat altii, care au vrut si ei sa se bucure si sa-si lase amprenta de creativitate pe peretii din sticla. Insa aici, la etaj, aerul e mai rarefiat si deh...nu oricine-i face fata. Am intalnit cateva mutre acrite, care ne-au privit cu ironie, bombanind in barba sau ignorandu-ne total; "deh, copii, n-au alta treaba!" pareau a sageta din priviri. Sunt oameni care nu stiu sa rada, oameni care nu stiu sa se bucure, oameni care isi otravesc mintea si sufletul cu invidie, rautate si acreala. Sincer mi-e mila de ei. Trebuie sa fie tare trist sa uiti sa razi cu toata fiinta ta, sa uiti sa fii copil, sa uiti sa iubesti fiintele de langa tine.

Un alt lucru care ma uimeste si sincer, ma revolta, este ignoranta. Pe de-o parte cea care vine din prostie si ingamfare. Am fost de-a dreptul stupefiata sa aflu ca in plin boom al tehnologiei informatice oameni cu meserii banoase si scoli inalte se declara antitalent in utilizarea computerului, a mail-ului, a mijloacelor de informare si comunicare atat de la-ndemana tuturor. Si nu numai atat: dau beep pentru a fi sunati inapoi, ca doar...sunt platiti a presta servicii, nu? Nu a pierde centi sau minute pentru a cere lamuriri sau informatii suplimentare!

O alta categorie de ignoranti sunt cei care folosesc tehnologia, dar cu sens unic. Mai pe-ntelesul tutror, cei care nu se sinchisesc sa raspunda la mail-uri. Doar le citesc. Nu pentru toata lumea e clar ca a primi un mail te obliga sa raspunzi intr-un interval de timp decent. Chiar si cu un "multumesc", "nu pot sa-ti dau raspunsul acum, revin dupa ce adun mai multe informatii", sau o vorba-doua acolo, sa stie expeditorul ca n-a scris in van, ca de cealalta parte a monitorului cineva citeste si ti-o arata si tie. Din respect, din bun simt, din cei shpe ani de scoala. Sa mai spun de cei pe care ii tot suni si "nu sunt disponibili pe moment", dar nici nu se sinchisesc sa te sune-ndarat sa-si arate "dezocuparea" si disponibilitatea?!

Si totusi, ca sa inchei intr-un ton optimist, ma bucur ca-ntr-o lume intoarsa pe dos, sunt posesoarea unei colectii de oameni frumosi: oameni care il trimit pe Mos Nicolae sa-mi umple cizmele ca-n vremea cand- copil fiind- zburdam de bucurie gasindu-le ticsite de cadouri, oameni care de la sute de kilometri imi trimit ganduri frumoase si imbratisari, imi ofera un umar sau o incurajare, oameni care nu ma lasa sa plang cand ma napadesc lacrimile, ci ma lasa incurajata si plina de incredere in fata casei, oameni care imi apreciaza sufletul de copil si rad cand fac adevarate raliuri cu caruciorul in hypermarket-uri, oameni care mananca cu mine, oameni care stau de vorba cu mine cu orele si nu se mai satura, oameni pe care nu-i obosesc, care nu se simt amenintati sau sufocati de mine, pe care nu-i complexez, oameni pe care pur si simplu ii iubesc!