miercuri, aprilie 02, 2008

Vitamine pentru suflet

Cand m-am intors acum cateva saptamani din calatoria prin Austria si Germania mi-a fost sila. De la granita unde am fost opriti de o coada imensa si a trebuit sa asteptam si sa asteptam si sa ne inarmam cu rabdarea sfintilor, la soseaua care ne zdruncina pana si creierii in cap, la mirosuri, la priviri intunecate si lipsite de optimismul zilei de maine, la blocul cu zece etaje si liftul protestand metalic si ursuz...
Mi-a fost ciuda. Si mi-e ciuda de cate ori revin dintr-o astfel de calatorie. De ce noi? De ce ei? De ce? Pana cand? Au fost momente in care mi-am promis ca voi face tot ce-mi sta in putinta sa plec, sa-mi pese mai mult de mine, de familia mea, decat de un nume, de o aparteneta, de o educatie.
.......................................................................................
Revenind de la birou m-am asezat ostenita in fata laptopului, oarecum pastrand din senzatiile de atunci, din februarie, senzatii adancite de atitudini nocive, de chipuri nemultumite, de ingrijorari si neputinte, de incercari istovitoare, de astenii de primavara.
Am primit poze si le-am aranjat in fisiere. Apoi am inceput sa le rasfoiesc si pe cele mai vechi. Am dat de un manunchi de fotografii care mi-au luminat chipul si mi-au readus in memorie vorbele unui prieten: "Daca mergeai in Etiopia, macar pentru cateva, zile binecuvantai tara in care traiesti."

Octav a fost in iarna in Etiopia si mi-a povestit putin despre experienta africana. M-a ajutat sa vad un coltisor din acea lume, atat de diferita de ceea ce suntem si ne dorim noi, imprumutandu-mi imagini de pe retina lui. Brusc, sila mi s-a transformat in multumire pentru ceea ce sunt si ceea ce am, osteneala mi s-a transformat in vointa si letargia in forta.
Priviti si voi. Cuvintele mi-au amortit pe buze.

4 comentarii:

Anonim spunea...

Da asa este, depinde la cine ne raportam...

Liz spunea...

mare dreptate are Diana... depinde la cine ne raportam...
Si totusi repere fixe pe propria scara de valori avem... si ne dau lacrimi in ochi...

Anonim spunea...

Buna Oanaanca separat si impreuna,

Imi place ce scrii, cum scrii si te vizitez cand mi-aduc aminte.
Asta cred ca imi da dreptul de a-ti face si o observatie-indicatie: nu mai folosi in prezentarea persoanei tale semnul exclamarii, e lipsit de eleganta; se vede clar ca cineva te-a "furat", copiat, plagiat, inselat, insa nu ne pedepsi pe toti...

O primavara cu liniste,

O alta Oana, tot balanta

Oana Anca spunea...

Diana, Liz- aveti dreptate. Uneori ma raportez la propriile mele vise, dorinte, nazuinte. Si-s pretentioasa rau. In cazul asta n-am decat sa ma inarmez cu vointa, capacitate de a actiona, si cu Dumnezeu inainte!

Oana, balanta si ea- ma bucur ca-ti place, ca ma vizitezi si ca-ti mai aduci si aminte s-o faci. Multumesc pentru sinceritate si sfat. Banuiesc ca te referi la kilometricul disclaimer ce va scoate ochii la deschiderea blogului, nu la "Oana Anca sunt eu!". Marturisesc ca initial l-am plasat in josul paginii, dar acolo nimeni nu-l observa si chiar vreau sa fiu dura cu hotia si nesimtirea. E doar o atentionare si se adreseaza doar celor pe care-i mananca degetele pe mouse, in nici un caz cititorilor nevinovati. Cred ca pentru a compensa, voi posta ceva si pentru voi, cei ce veniti cu drag, chiar deasupra "amenintarii". Ca sa vedeti ca sunteti importanti si-mi pasa de voi mai mult decat de copisti:)