Un om mare, cu suflet de copil

Motto:

"I promise you I will learn from my mistakes" (Coldplay- Fix you)


Are 28 de ani, maine-poimaine 29. Are 1,70...are buletin, vaccinurile la zi. Are un job, are...are...are...E un om mare. Cred ca nimeni nu ma poate contrazice. Nu, nu a intrat in top 100 la "Mari romani". A, nu, nu e faimos. E un om normal, "ordinary" cum ar spune americanii. Ca mine, ca tine, ca ei...
Dar are ceva aparte; ceva ce multi au pierdut in iuresul anilor, in graba de a da filele de la calendar: are un suflet de copil. Cum e un copil? E sincer, dureros de sincer. Si e direct. Iti spune in fata: "nenea, ai privirea intunecata si mainile murdare; ma sperii". Si e incapatanat. Vrea mereu contra curentului: "De ce mergem toti la vale? Eu vreau sa urc!!". Si nu se teme. Merge pana la marginea prapastiei, se apleaca peste ea si nu-l inspaimanta. Pana nu obtine ce vrea, nu se lasa. E mereu vesel si zglobiu. Il bucura o gazulita gasita in iarba si ii canta: "mamaruta, ruta, suie-te-n caruta..." Rade in hohote cu un ras care te molipseste.

Sufletul lui e fragil si-l imparte cu toti. E un suflet de copil. Intr-un trup de om mare. Nu-i raniti sufletul...

Copilaria mea si-a ta

Am urmarit cateva secvente din "Extemporal la dirigentie" intr-una din zilele trecute. Eram cu prietenii mei si am inceput sa observam ce diferiti erau pe vremea aia elevii: alta moda, alte coafuri, alte distractii, alta tinerete, alta viata...

Si ne-am regasit si pe noi insine in acei liceeni. Si ne-a lovit nostalgia. Am inceput sa depanam amintiri si sa comparam cu ceea ce e azi; atat de diferit!
Mi-a trezit gandurile si amintirile acel film si am decis sa scriu despre asta pe blog. Parca citindu-mi gandurile, o colega mi-a trimis un mail, pe care il redau aici...si in care ma regasesc in proportie de 90%.

Copilarie cu cheia de gat

Cand ma aplecam pe banca sa scriu, imi impungea capul pieptului. Era o cheie banala de bloc, auriu coclit, cu gust metalic si sarat. Nu i se vedea decat snurul din elastic subtire, care evada de sub gulerul uniformei pepite.
Cheile erau ascunse pe sub haine, lipite de piele si de respiratiile noastre nauce. Din cand in cand, sufocati de panica, ne pipaiam sa vedem daca mai sunt acolo. Traiam tot timpul cu spaima ca "am pierdut cheia". Se intampla..., urmau ore intregi de stat pe betonul din fata blocului, nemancati, in asteptarea parintilor care aveau sa ne pedepseasca pentru efortul de a schimba yala de la intrarea in casa.
Cheile erau cea mai de pret avutie a noastra. Si nimeni nu trebuia sa afle ca le purtam legate de gat. Eram speriati cu scenarii apocaliptice, in care hotii de apartamente ii urmareau pe cei vorbareti si-i atacau chiar in fata usii. Intre noi nu ne mai feream. Cand ne schimbam pentru ora de sport, cheile varate sub maiourile tetra ne asezau sub acelasi poloboc crestetele chiluge. Pe atunci era normal sa ai la gat "medalia de la casa", asa cum azi e normal sa-ti atarne de grumaz un mobil...

ADUSI DE BARZA. N-am trait mai bine sau mai rau decat copiii de azi. Am trait. Pe noi ne-a adus barza si ne-a asezat, ca pe niste coconi, in vatra cuminteniei si a asteptarii. Am crescut infasati ca sarmalutele, printre gamelele de tabla si olitele de care eram legati la cresa. Eram frumosi, aveam pampoane rosii prinse-n crestete, sub barbie, de carucioare. Am supravietuit deochiului si timpului blestemat in care ne-a fost dat sa ne nastem. Visele noastre, pazite de ochiul pestelui de sticla de pe televizor, erau bantuite de miros de portocala si de baloane de guma "Tipi-Tip". Citeam pe ascuns "Elevul Dima dintr-a saptea" si "Boccaccio", iar la vedere "Ciresarii" si Jules Verne. Noi nu ne trimiteam SMS-uri, ne fluieram sa iesim afara. "Mama lu' Cutaaaare... Il lasati pe Cutare afara?"
Baietii isi scriau cu pixul pe tricouri numele fotbalistului preferat. Jucau fotbal pe terenuri decupate din cartoane, iar fiecare nasture avea un nume. Cei care "driblau" erau la fel de pretiosi ca si o minge "Artex". Jucam "Tara, tara, vrem ostasi" si "Flori, fete sau baieti", de-a "v-ati-ascunselea" si "arimjimjim, aramjamjam"... Saream elasticul si sotronul desenat cu un ciob de caramida pe asfaltul din fata blocului.

RATIA DE FERICIRE. Singurii nostri roboti erau cei construiti din pachete de tigari lipite. Aveam papusi fara sex, ca ingerii, si bara de batut covoare de langa bloc, unde fetele faceau "exercitii la paralele", imitand-o pe Nadia. Pocneam cu bolovanul capsele adunate in staniolul de la ciocolata chinezeasca si suflam cornete de hartie prin tevi. Nu aveam Playstation, Nintendo, X box, jocuri video, 99 de canale de televiziune prin cablu, dolby surround, celulare personale, calculatoare, chat pe internet. Dar aveam prieteni... Verile noastre aveau miros de brifcor si gust de susan. Ne smulgeam matricolele cusute de pe bratul uniformei si alergam bezmetici, ca fluturii in sticla. Ne balaceam cu picioarele intr-o apa nesfarsita, de pe pontonul nici unei sperante.
Luam "Pepsi" pe sub mana de la cantina partidului si mergeam in fiecare vara in cate o tabara de pionieri. Stateam la cozi, "inaintasii" care tin randul, stateam in frig, stateam pe intuneric si aveam cartele. Dar nu stiu cum de s-a intamplat, am reusit, asa copii cum eram, sa ne luam ratia de fericire. Cate-o portie mica de fiecare, sa ajunga la toata lumea...

DESENE. Noi n-am avut DVD player, ne uitam la diafilme proiectate pe perete. Acelasi ecran fara plasma, unde, in serile in care se oprea curentul, umbrele mainilor inchipuiau animale la lumina lampii cu gaz. Jucam "fazanul" si construiam masini si palate din placutele metalice de la "Mecano". Doar cinci minute pe zi, inainte de telejurnal, ne uitam la "Mihaela si Azorel", alb-negru, si stiam doar ca Donald arata ca ratoiul-jucarie din cauciuc, cu bluza de marinar. Am supravietuit serialului "Dallas" si-am inventat un joc in care numaram in engleza: "Uan, ciu, sfri/Pamela vrea copii/ Si Bobby nu o lasa/ca este prea frumoasa". Aveam clasoare cu timbre si colectie de surprize cu fotbalisti de la "Turbo".
Ne jucam de-a printeselea (un fel de "real life role play game"), beam apa minerala "Aurora" (un fel de MD de-acum) si mancam inghetata "Polar" (fara inlocuitori). Ne coloram guma de mestecat cu varfuri de creioane, ca sa creada lumea ca-i straina, si ne umpleam pauzele de scoala cu biscuiti "Voinicel"... Aveam sugativa si pic cu care ne stergeam singuri greselile. Nu luam niciodata "foarte bine" la scoala, dar eram incoronati la fiecare serbare cu coronite uriase din garofite roz.

MAJORATE. N-aveam sali de cinema cu sunet dolby, dar faceam cozi la filme ca sa vedem "Liceeni" sau "Declaratie de dragoste". Ascultam muzica la maguri si casuri aduse de la rusi si inregistram melodii straine de la "Vocea Americii". Noi, unbelievable, n-am avut manele... Si nu ne faceam dedicatii muzicale in direct, primeam/trimiteam bilete in care ni se cerea/ceream prietenia. Noi n-aveam bloguri pe net, completam oracole pline de poze decupate din almanahul "Cinema" si scriam in loc de mail-uri lungi scrisori de dragoste. Adidasii "originali" aveau trei dungi laterale, iar scurtele evadari, miros de tigara de la polonezi si de nechezol. Singura casa de moda renumita era solarul de la mare, unde veneau bisnitarii. Noi nu ne-am dat niciodata beep-uri, aveam la colt de strada telefoane cu fise, cu receptoare prinse-n furca. Ne faceam majoratele si mixam Depeche Mode si CC Catch cu bluzurile de la Modern Talking. Eram imperbi si trimbulinzi, fara sa stim prea bine ce inseamna asta. Eram misto si faini, niciodata cool.

RITUAL. Parintii nostri lucrau in schimburi, unul venea, altul pleca. Pranzul de duminica era o sarbatoare sfanta, pentru ca atunci ne strangeam cu totii in jurul mesei. N-aveam baby-sitter, n-aveam after-school-uri si nici internet-cafe-uri. In fiecare dimineata, inainte de a pleca la scoala, inghiteam stoici dumicatii de paine integrala unsa cu unt sarat, din care tasneau broboane de apa.
Ne puneam ghiozdanele de carton in spate, bentita elastica pe cap si apoi, ultimul ritual inainte de a iesi pe usa, cheia agatata de gat. Pentru cateva secunde, metalul rece ne anchiloza miscarile. Noi n-am trait mai bine sau mai rau. Am trait.

DULCE Marmelada. Scoverzi si checuri fara oua. Glucoza cu textura de sapun si pufarine. Lipiciul «Pelikan», dulce la gust, in cutii de plastic cu lopatica. Pasta de dinti «Optima» cu aroma de banane. Buchetele de ghiocei

SI AMAR La depanusat porumb (gramezi sub care se ascundeau soricei orbi, abia fatati), scos sfecla de zahar (exclus datul cu spitul), cules de struguri (maini negre si lipicioase). Pranz cu sandvisuri din parizer prajit, branza si mere...

Cum e? Asa-i ce faina copilarie am avut? :)

PS: Mie mi-a placut la nebunie sa citesc Aventurile lui Habarnam si ale prietelor lui (am citit-o de vreo 8 ori) si Puiul lui Bratescu Voinesti.

Viitorul

"Viitorul suna bine"! Dar, cine stie...cioburile-aduc noroc :).

Mi-e sete

M-am saturat!
M-am saturat de atata mediocritate, de analfabetism in gandire si in atitudini. M-am saturat de mediocritate in comportament, in limbaj, in privire si in gesturi. De la necunoscutul de pe strada, care arunca fara jena ambalajul semintelor pe jos, care scuipa si se scarpina in locuri interzise, la pseudo-VIP-ul care scoate ochii oamenilor de rand cu excesele-i de prost gust, kitch si idiotenie, totul e mediocru.
De la emisiuni TV la stiri si filmele ce ruleaza, de la muzica si viata politica de azi, de la "print" la "cersetor", totul miroase greu, se descompune.
Stau uneori si ma intreb: incotro? Incotro o ia omenirea? incotro o iau romanii? Se spune ca traim in secolul vitezei si am impresia ca masinaria cu care ne deplasam nu e prevazuta cu frana; nici macar frana de mana. Si totusi...incotro? Ce ne intereseaza? Sa ne umplem stomacul, contul din banca, sa avem cariere...pt ce? Si cu ce pret? Cu pretul copiilor lasati in voia sortii si a strazii? Analfabetii/agramatii de azi, mediocrii de maine!
As fi ipocrita sa afirm ca nu exista exceptii. Ca nu exista oameni educati, ca nu exista oameni care gandesc si care au doza necesara de bun simt. Dar sunt putini! Dureros de putini. Si-s o specie pe cale de disparitie...
Mi-e sete! Mi-e sete de profund, de inedit, de bun gust, de "altfel"...

Coincidenta?

Azi gandesc in imagini. Azi gandesc albastru. Azi gandesc solitar...

Ciudat...cum am terminat de scris aceste ganduri am rasfoit site-ul Dilema Veche. Unde ce am gasit?

"...mintea lui era esenţialmente solitară. Mi-o reprezint asemenea unui cer mental pur, de un albastru transparent, aşa cum este cerul de vară tîrzie, nestrăbătut de norii reveriilor, nostalgiilor, amintirilor, proiectelor, nici măcar de cei ai speranţelor" MATEI CĂLINESCU - POSTSCRIPTUM LA "PORTRETUL LUI M"

Femeia prinsa...

Imi place Mona Musca. Mereu mi-a placut: o Doamna inteligenta si frumoasa. Si dinstinsa. Si mai ales credibila!
De ceva vreme se face mare tam-tam pe seama celor ce au facut politie politica sau au colaborat intr-un fel sau altul cu Securitatea. Nu am dat prea mare importanta subiectului. Priveam, ascultam...si-mi vedeam de-ale mele. Dar azi m-am enervat! Stirea zilei pe toate canalele TV: "Monei Musca i s-a retras sprijinul politic". O pleiada de politicieni isi dau cu parerea, se agita...Ticu Dumitrescu citeste ironic (repet, citeste!) o acuzatie la adresa ei si a lui Quintus. Chiar si schiopul prim-ministru e "dezamagit" de oamenii care sunt altceva decat ceea ce par.
Sa fim seriosi, oameni buni! Dezgropam trecutul in dauna prezentului. Nu ma intereseaza ce angajamente de colaborare a semnat Mona Musca in 77. Si nici in ce conditii a facut-o. Ma intereseaza cine e ea AZI! Si azi, eu, o oarecare o plac!
A, era sa uit: cine e fara vina sa ia primul piatra si sa o arunce!

Semneaza,
comandant de detasament Oana Anca

Din invalmaseala gandurilor mele...

...asa s-a nascut acest blog; varianta moderna a vechiului jurnal (pe care recunosc, nu am avut perseverenta de a-l completa zi de zi si pe care l-am abandonat curand pe fundul unui sertar acu` vreo 15 ani).
Gandesc. Uneori bine, alteori prost; uneori cu folos, alteori fara. Uneori sute de idei si ganduri ma coplesesc si nu ma lasa sa dorm. As sari din pat sa le pun pe hartie, intr-un document word, sau as pune mana pe telefon sa le impartasesc cuiva...E ciudat cum te linistesti dupa ce iti exprimi gandurile. Admir gandurile pentru perseverenta lor si pentru puterea cu care pun stapanire pe tine.
Si pentru ca imi face bine am sa le exprim. Pentru mine si pentru tine, cel ce esti curios si ai rabdare sa le citesti.
Bine-ai venit in lumea gandurilor mele!