Cateva ore si inca un calendar s-a umplut si-i face loc urmatorului. Inca un final urmat de un nou inceput. Inca un timp in care ne uitam in urma si tragem linie, ne uitam inainte si planificam. Am impresia ca in ultima vreme timpul nu e deloc rabdator cu noi si se grabeste tot mai tare sa se scurga. Parca acum transformam 5-ul in 6 si deja 7-le e gata sa-l detroneze pe 6.
Ma gandesc la 2006 ca la anul in care am invatat poate cele mai multe lectii. A fost anul in care prin proba focului a fost testata adevarata valoare. A fost anul in care am invatat ca si atunci cand cazi te poti ridica si poti continua cu fruntea sus. Am invatat ca atunci cand i-a redat orbului vederea, Isus nu i-a deschis pur si simplu ochii, ci mai intai i-a pus tina pe ei.
Imi numar binecuvantarile si nu sunt putine. Ii numar pe cei pe care ii iubesc si nu-s putini. Ii numar pe cei care imi sunt alaturi si nu-s multi, da-s de calitate. Fie ei aproape sau mai departe. Nu voi insirui nume, prefer sa le pastrez pentru mine.
Dar va multumesc voua, cei ce faceti parte din familia mea, cele ce-mi sunteti (inca) colege si sper prietene, prieteni, amici, cunostinte, oameni care ma cunosc mai mult sau mai putin, oameni cu care am stat de vorba mai mult sau mai putin. Va multumesc pentru iubire, respect, incurajari, imbratisari, lacrimi, urari, va multumesc ca prin voi ma cunosc mai bine si Il cunosc mai bine.
Iar pentru anul care vine imi doresc liniste in suflet, raspunsuri la intrebari, usi deschise si Oameni langa mine. Imi doresc sa primesc doar ceea ce imi lipseste cu adevarat; nu vreau sa fac risipa de oameni, de sentimente, de lucruri, de vise, de impliniri. Nu imi doresc nici mai mult, nici mai putin.
Imi doresc sa fiu mai sensibila fata de cei din jurul meu, imi doresc sa am dragoste multa de daruit, respect si apreciere. Imi doresc sa fiu mai putin incapatanata si mult mai maleabila. Imi doresc sa pot darui mai mult si sa stiu aprecia mult mai mult ceea ce primesc. Imi doresc sa ascult mai mult decat vorbesc si sa actionez mai mult.
De atatea ori ne e usor sa discutam, sa tragem concluzii, sa judecam si sa teoretizam pe diverse teme si cand vine examenul punerii in aplicare ramanem cu totii corigenti.
Inchei cu un filmulet, preluat de la Andrei, indemnandu-va din nou la meditatie.
Ma bucur ca sunt un om bogat!
La multi ani si un 2007 cu multa intelepciune tuturor!
duminică, decembrie 31, 2006
vineri, decembrie 29, 2006
Tacere de Craciun
Da, am tacut zilele astea si a fost asa bine! Din cand in cand e bine sa taci, pentru a-ti asculta gandurile, pentru a medita si pentru a sta de vorba doar cu tine insuti/insati.
De Craciunul asta am vrut sa am un timp linistit, calm, fara sa ma agit. Am vrut sa ma rup de toata forfota din jurul meu si sa sarbatoresc Nasterea cu sufletul, nu cu trupul. M-a ajutat si internetul, care mi-a facut figuri si in consecinta am ales a nu face nimic pentru a-l repara pana dupa trecerea Craciunului.
Cred ca am avut parte de cea mai linistita sarbatoare din ultimii ani, inconjurata doar de oamenii care ma iubesc si la care tin cel mai mult. Cu multa pace in suflet, cu multa caldura; a fost un timp de meditatie, de rugaciune si de multumiri. Asta pentru ca binecuvantarile sunt nenumarate si chiar si atunci cand ploua, curcubeul iti aminteste de o fagaduinta.
Am avut timp sa ma gandesc la mine si la deciziile pe care le voi lua, am analizat multe lucruri din viata mea, am tras concluzii. Dar poate mai mult decat orice, m-am gandit la ce inseamna Craciunul pentru mine si am privit putin si-n jurul meu. M-a revoltat sa vad dezmatul unora care abia asteapta un motiv pentru a-si da in petec si a face excese, lucruri care nu au absolut nimic de-a face cu o sarbatoare sfanta. Si nu doar atat, au facut si parada si au strigat-o in gura mare. M-a intristat sa vad atata superficialitate, atata lipsa de elementar bun simt. Si din pacate e un mod de manifestare si gandire tot mai mult incetatenit si tot mai mult preluat si perpetuat. A disparut tot ceea ce inseamna profunzime si valoare adevarata.
Corina, sora mea, lanseaza o provocare pe blog-ul ei. Eu va invit sa o cititi, sa cugetati si sa dati un raspuns, fie el si numai in sinea voastra.
Sarbatori cu-ntelepciune in continuare!
marți, decembrie 19, 2006
Snow angels
Ingerii coboara si pe pamant. Si uneori ni se arata. Totul e sa avem ochii deschisi si sa privim inspre ei.
Si noi putem crea ingeri. Te-ai aruncat vreodata in zapada pufoasa si ai incercat sa zbori? Alunga prejudecatile si temerile...Alunga orice ingrijorare, orice preocupare, orice iti apasa inima si viseaza. Lasa-te purtat de dorinte, de vise, de sperante... Arunca-te in zapada moale si las-o sa te imbratiseze. Si zboara!
Cand te ridici, in urma ta va ramane ceva: un inger alb, martorul viselor si dorintelor tale.
duminică, decembrie 17, 2006
Show must go on!
Last minute decision: I'll keep singing in the rain, smiling in the night, walking barefooted on the snow, dancing in a box and kissing ugly frogs!
I'm throwing out all the garbage, following the light and trusting HIM. 'Cause I lean on HIS promises and for now on I can be myself again. Yes, time is healing, time is cheering up, time is bringing me back. Right here, right now!
joi, decembrie 14, 2006
Moarte
Azi a murit o parte din mine. Azi abandonez condeiul. Cred in inviere si cred in pasarea Phoenix. La intrebarea "pana cand?" va raspunde doar timpul...
miercuri, decembrie 13, 2006
In memoriam Nichita
Gând 3
Dacă n-aş crede în mesajul meu literar, nu aş
scrie. Pur şi simplu, n-aş crede şi... e o falsă
modestie să spui "domnule, eu scriu pentru că
iubesc poezia... da' nu prea cred dacă am talent,
dacă n-am talent". Eu cred foarte mult în
talentul şi în vocaţia mea, pentru asta mi-am
jertfit întreaga mea existenţă, ca să adaug, cu o
picătură în plus, sensibilităţii contemporane o
formulare mai nouă, mai adecvată etcaetera.
Nichita Stanescu 31 martie 1933- 13 decembrie 1983
marți, decembrie 12, 2006
Azi
Azi i-as fi luat bomboane mentolate si jeleuri cu gust de capsuni. Azi i-as fi pupat mana si i-as fi multumit. Azi i-as fi pupat obrajii si i-as fi spus ce mult o pretuiesc. Azi i-as fi urat...
Azi vars o lacrima si sufletu-mi plange. Azi mi-e dor. Azi ar fi implinit 86 de ani.
Azi ma priveste de sus si ma vegheaza zi de zi, asa cum m-a ingrijit mai bine de 25 de ani. Pana in acel 11 martie 2003.
De atunci are locul ei, sus printre ingeri si in inima mea, a Corinei, a tatei si a mamei.
Azi vars o lacrima si sufletu-mi plange. Azi mi-e dor. Azi ar fi implinit 86 de ani.
Azi ma priveste de sus si ma vegheaza zi de zi, asa cum m-a ingrijit mai bine de 25 de ani. Pana in acel 11 martie 2003.
De atunci are locul ei, sus printre ingeri si in inima mea, a Corinei, a tatei si a mamei.
duminică, decembrie 10, 2006
Crampei din mine
Decembrie e perioada in care meditez cel mai mult. Poate si pentru ca e sfarsit de an, poate si pentru ca e sarbatoare si are iz de cozonac aburind, de cetina verde, poate pentru ca si sunetele sunt divine, voci cristaline de copii si clopotei care ma-ntorc cu inima si gandul in trecut.
Cristi mi-a ciocanit ieri la portita sufletului, scriind in blogul lui despre copilarie si adolescenta. Nu doar ca mi-a declansat o intoarcere in timp, ci m-a facut sa si deschid o fereastra catre lume: una mica, dar larg deschisa, care le permite trecatorilor sa vada franturi din odaia sufletului meu.
"Perioada sufletului meu" incepe in urma cu 29 de ani, intr-o zi de 8 octombrie, pe la 9 dimineata. Atunci am primit cele mai frumoase cadouri: viata, familia, numele, destinul. Eram primul copil si totodata primul nepot al bunicii mele, care mi-a presarat flori pe scarile casei, in semn de bun venit. La doar doua saptamani am primit un alt cadou nepretuit: cealalta bunica venise sa-si creasca nepoata. Si aici a ramas. Si aici va ramane etern, chiar si dupa martie 2003.
Prima mea amintire e de pe la 1 an si jumatate, cand mutandu-ne in alta localitate, am coborat din masina si am fugit inspre copiii care se jucau in strada. Prima mea amintire e legata de oameni, de dorinta mea de a-i intalni, de a-i cunoaste.
Am fost un copil foarte fericit. Am avut to ce mi-am dorit si nici o clipa nu am simtit restrictiile si lipsurile comunismului. Am avut cele mai frumoase jucarii...nu am sa uit leaganul de lemn pe care mi-l agata tata de bara din curtea casei, punct de atractie pentru toti copiii din sat, bicicleta, zecile de papusi, carti, mingi, etc. Nici de fructe sau dulciuri nu am dus lipsa niciodata. Am stiut ce inseamna portocale, banane, ciocolata. Si ce bune erau crema de branza cu stafide sau Negercsok (Sarut de negru) pline de ciocolata si spuma pufoasa, toate aduse de bunica mea de dincolo, din Ungaria. Da, am avut avantajul de a creste la granita cu ungurii si asta mi-a indulcit copilaria.
Am crescut cu animalele in preajma, tata fiind veterinar. La 4 ani am dat prima injectie unui vitelus, asistata de tata si ce mandra eram de mine! Am condus sareta cu cai de pe la 3 ani, iar pe Rodica si Nelu, cum le spuneam alor mei, i-am dat jos pentru ca vroiam sa fiu singura cu haturile in mana.
Pe cand aveam 4 ani si ceva, parintii mei au decis sa ne mutam intr-un orasel, pentru ca erau preocupati de educatia mea si au considerat ca e timpul sa merg la gradinita. Intr-una din primele ziile am si evadat, speriata de loctiitoarea educatoarei, care mereu ne ameninta cu un bat verde (n-am sa-l uit niciodata!). I-am facut o surpriza enorma bunicii, care a trebuit apoi sa ma convinga sa ne-ntoarcem. La mijlocul drumului, (o casa despartea blocul unde locuiam de gradinita) "domnisoara" venea dupa mine cu batul in mana!!!
La gradinita am invatat ungureste, jucandu-ma cu copiii maghiari, care cred ca nici pana in ziua de azi nu vorbesc romaneste precum vorbesc eu ungureste. Aici dadeau educatoarele o adevarat lupta cu mine si cu prietena mea la ora somnului, pentru ca nu doar ca nu puteau sa ne culce, dar ii necajeam si pe ceilalti copii adormiti.
Imi amintesc de mancarea de la gradinita si in special de painea cu untura si mar (da, le mancam impreuna), sau de painea cu untura si zahar. Azi zambesc gandindu-ma, dar atunci erau adevarate delicatese.
Pe la 5 ani m-au dus parintii la mare. Aici am intalnit prima "iubire", un baietel din Motru, fiul unei familii cu care se-mprietenisera ai mei. Si acum am pozele cu el strangandu-ma in brate, pupandu-ma, facand baloane imense din guma de mestecat. Il chema Aurel, exact ca pe primul "iubit", cam pe la aceeasi varsta al surorii mele. :). Si tot atunci am descoperit guma de mestecat neagra. Rad si azi cand imi amintesc ce balon imens am facut din vreo 3-4 gume, care apoi mi s-a spart in fata. I-am dat mamei ceva de lucru!
Aveam 6 ani si jumatate cand a venit pe lume Corina, sora mea. Dintr-o data nu mai eram singura. Aveam cu cine sa ma joc, cu cine sa ma cert, si in timp, cu cine sa vorbesc, sa ma sfatuiesc. In acelasi an, 1984 am mers si la scoala. N-am sa ma laud spunand ca uram scoala, ca nu am avut nimic in comun cu ea. Da, am fost o eleva silitoare si mereu premianta. Probabil ca si din cauza asta am fost mereu inconjurata de copii si eram in centrul atentiei. Desi, de cand ma stiu am fost sociabila si prietenoasa.
Imi aduc aminte cu mare placere de domnul invatator, care a crezut foarte tare in mine si care mi-a spus ca oriunde as ajunge in viata, e sigur ca i-as face cinste. Sper ca si azi, de dincolo de stele, ma priveste si imi zambeste. Mi-a spus aceste vorbe in clasa a 3-a, cand m-am mutat la Oradea si cu ochii in lacrimi mi-a daruit un brat imens de lalele, cadou de despartire de la colegii mei.
Ajunsa in Oradea, nu mi-a fost foarte usor la inceput. Parintii mei reusisera sa ma inscrie la cea mai buna scoala din acea vreme, unde concurenta era extrem de mare si batalia de a-ti inscrie copilul aproape imposibila daca nu aveai vreo "pila". Am ajuns intr-o clasa cu 40 de elevi si o invatatoare care abia daca ne depasea cu un lat de palma: mica, slabuta, dar sare si piper. Mi-a luat un trimestru sa ma acomodez la pretentiile si cerintele Liceului Pedagogic, o perioada nu tocmai lina, dar spre surpinderea colegilor si a invatatoarei si spre mandria parintilor, aveam sa termin clasa a 4-a cu premiul intai si coronita.
Prin '87 ne-am mutat in apartamentul nostru (pana atunci locuiseram cu chirie la un unchi al mamei). Aici m-am imprietenit cu baietii de pe strada si jucam fotbal cu ei pana-mi zdreleam toti genunchii. Niciodata nu mi-au placut jocurile fetelor cu imbracat si dezbracat de papusi, pieptanat, machiat, etc. Cel mult saream coarda sau elasticul cu ele, asta mai mult pentru a le arata ca si "fotbalistii" au gratie. In paralel, la scoala treaba mergea bine, luam fara nici o greutate premiul intai, participam la Olimpiade, radeam mult cu colegii, mai chiuleam sa mergem la cate un film sau sa batem mingea pe terenul de sport.
Gimnaziul a fost perioada in care am facut cea mai multa miscare. Am facut 4 ani de orientare turistica, iar padurile din Felix si 1 Mai le stiam ca-n palma. In fiecare week-end eram cu harta in mana si cu busola agatata in gat in cautarea posturilor. Apoi am facut baschet, volei, atletism. Am luat si cateva ore de chitara.
In clasa a 8-a am avut parte de cel mai haios profesor de franceza, care folosea pe post de indicator o surubelnita imensa, arma lui de aparare impotriva "minorilor" care invadasera Bucurestiul in 90. Tot in clasa a 8-a am descoperit New Kids on the Block si facusem o adevarata pasiune din a cauta reviste si a le decupa pozele. Cine-a fost ca mine cand la inceputul clasei a 9-a imi decorasem cel mai fain bloc de desen, ticsit de pozele New Kids-ilor!
Anii de liceul au fost printre cei mai frumosi. Ramasesem in Pedagogic, asa ca am avut parte de 31 de colege si un coleg. Nu pot sa uit din aceasta perioada nenumaratele ore de asistenta la gradinita si clasele primare, cand ma jucam cu copiii, tavalindu-ma pe sub mese sau le predam notiuni abstracte precum scaderea, acordul predicatului cu subiectul, cifra 5 si multe altele. Dupa-amiezele petreceam ore in sir confectionand material didactic, citind la literatura sau exersand la chitara. Daaaaaa, faceam ore de chitara si abia asteptam pauzele sa ne adunam si sa cantam: Un' te duci tu, mielule...Apoi, pe masura ce-am invatat sa cantam tot mai bine, melodii precum Knoking on the heaven's door, sau What's going on a lui 4Non Blondes devenisera hiturile clasei.
In acesti ani am simtit pentru prima data fluturasi in stomac si pentru a avea subiecte comune de discutie incepusem sa citesc filosofie sau istoria Greciei si a Egiptului.
Era nemaipomenit cand ma duceam sa mananc la cantina cu colegele si deja stiau sa imi pastreze bonuri de masa cand se dadea mazare cu pui sau fasole cu carnaciori. Sau in perioada tezelor mergeam sa invatam impreuna. Nu am sa uit niciodata cum am invatat "Sara pe deal" dupa desenele unei colege.
La terminarea liceului, abia am asteptat s-o pornim cu serenada pe la profesori, profesori care deja ne numeau "colegi" si care ne-au devenit prieteni de-a lungul celor 5 ani. Serenada se termina invariabil la diriginta acasa, unde cantam pana noaptea tarziu, ne faceam planuri de viitor si visam cu ochii deschisi.
Perioada bac-ului a fost una stresanta, dar totusi placuta in felul ei. A fost momentul in care ne-am dovedid unitatea si prietenia. Iar dira a fost de milioane cu pastilele ei "antistres", care nu erau altceva decat aspirine.
Nu am profesat nici o zi, nici o ora macar. Am ales facultatea si am facut o intoarcere de 180 de grade, alegand Stiintele Economice. Chiar daca anii de facultate nu au fost atat de spectaculosi, aceasta a fost perioada in care am cunoscut-o pe cea ce avea sa-mi devina cea mai buna prietena, Adriana. Impreuna cu Adriana invatam, impreuna chiuleam de la cate un curs sau seminar, impreuna radeam de cate un preparator mai tanar, impreuna il duceam pe Razvan, colegul nostru la "Amante", restaurantul unde se manca cea mai buna si mai ieftina pizza din acea perioada.Aveam un adevarat ritual toti 3 la terminarea sesiunilor, cand mergeam la o terasa pentru a sarbatori, iar ei doi, desi nefumatori, pufaiau 2-3 tigari pentru a se simti cu adevarat liberi.
In anii de facultate am si calatorit mult. Cu Adriana si Calin, cel ce avea sa ii devina sot, am vazut Budapesta, Bratislava, Bucurestiul, Ruse. Cu rucsacul plin de pate si zacusca in spinare si cu vointa de a vedea cat mai multe.
2003 cred ca a fost anul in care a inceput sa mi se destrame paradisul; a fost anul in care m-am ciocnit de viata si am inceput sa o descopar pe zi ce trece tot mai mult asa cum e ea, cu bune si cu rele. Au aparut si problemele, si sperantele inselate si dezamagirile si dintr-o data m-am trezit in lumea reala. Cea in care mai traiesc si azi; cea in care ma mai zbat si azi, cea in care mai rad si azi. Mult mai putin decat o faceam atunci, in "perioada sufletului meu", perioada in care am citit cel mai mult, am legat cele mai frumoase prietenii, am iubit, am sperat, am visat.
Cristi mi-a ciocanit ieri la portita sufletului, scriind in blogul lui despre copilarie si adolescenta. Nu doar ca mi-a declansat o intoarcere in timp, ci m-a facut sa si deschid o fereastra catre lume: una mica, dar larg deschisa, care le permite trecatorilor sa vada franturi din odaia sufletului meu.
"Perioada sufletului meu" incepe in urma cu 29 de ani, intr-o zi de 8 octombrie, pe la 9 dimineata. Atunci am primit cele mai frumoase cadouri: viata, familia, numele, destinul. Eram primul copil si totodata primul nepot al bunicii mele, care mi-a presarat flori pe scarile casei, in semn de bun venit. La doar doua saptamani am primit un alt cadou nepretuit: cealalta bunica venise sa-si creasca nepoata. Si aici a ramas. Si aici va ramane etern, chiar si dupa martie 2003.
Prima mea amintire e de pe la 1 an si jumatate, cand mutandu-ne in alta localitate, am coborat din masina si am fugit inspre copiii care se jucau in strada. Prima mea amintire e legata de oameni, de dorinta mea de a-i intalni, de a-i cunoaste.
Am fost un copil foarte fericit. Am avut to ce mi-am dorit si nici o clipa nu am simtit restrictiile si lipsurile comunismului. Am avut cele mai frumoase jucarii...nu am sa uit leaganul de lemn pe care mi-l agata tata de bara din curtea casei, punct de atractie pentru toti copiii din sat, bicicleta, zecile de papusi, carti, mingi, etc. Nici de fructe sau dulciuri nu am dus lipsa niciodata. Am stiut ce inseamna portocale, banane, ciocolata. Si ce bune erau crema de branza cu stafide sau Negercsok (Sarut de negru) pline de ciocolata si spuma pufoasa, toate aduse de bunica mea de dincolo, din Ungaria. Da, am avut avantajul de a creste la granita cu ungurii si asta mi-a indulcit copilaria.
Am crescut cu animalele in preajma, tata fiind veterinar. La 4 ani am dat prima injectie unui vitelus, asistata de tata si ce mandra eram de mine! Am condus sareta cu cai de pe la 3 ani, iar pe Rodica si Nelu, cum le spuneam alor mei, i-am dat jos pentru ca vroiam sa fiu singura cu haturile in mana.
Pe cand aveam 4 ani si ceva, parintii mei au decis sa ne mutam intr-un orasel, pentru ca erau preocupati de educatia mea si au considerat ca e timpul sa merg la gradinita. Intr-una din primele ziile am si evadat, speriata de loctiitoarea educatoarei, care mereu ne ameninta cu un bat verde (n-am sa-l uit niciodata!). I-am facut o surpriza enorma bunicii, care a trebuit apoi sa ma convinga sa ne-ntoarcem. La mijlocul drumului, (o casa despartea blocul unde locuiam de gradinita) "domnisoara" venea dupa mine cu batul in mana!!!
La gradinita am invatat ungureste, jucandu-ma cu copiii maghiari, care cred ca nici pana in ziua de azi nu vorbesc romaneste precum vorbesc eu ungureste. Aici dadeau educatoarele o adevarat lupta cu mine si cu prietena mea la ora somnului, pentru ca nu doar ca nu puteau sa ne culce, dar ii necajeam si pe ceilalti copii adormiti.
Imi amintesc de mancarea de la gradinita si in special de painea cu untura si mar (da, le mancam impreuna), sau de painea cu untura si zahar. Azi zambesc gandindu-ma, dar atunci erau adevarate delicatese.
Pe la 5 ani m-au dus parintii la mare. Aici am intalnit prima "iubire", un baietel din Motru, fiul unei familii cu care se-mprietenisera ai mei. Si acum am pozele cu el strangandu-ma in brate, pupandu-ma, facand baloane imense din guma de mestecat. Il chema Aurel, exact ca pe primul "iubit", cam pe la aceeasi varsta al surorii mele. :). Si tot atunci am descoperit guma de mestecat neagra. Rad si azi cand imi amintesc ce balon imens am facut din vreo 3-4 gume, care apoi mi s-a spart in fata. I-am dat mamei ceva de lucru!
Aveam 6 ani si jumatate cand a venit pe lume Corina, sora mea. Dintr-o data nu mai eram singura. Aveam cu cine sa ma joc, cu cine sa ma cert, si in timp, cu cine sa vorbesc, sa ma sfatuiesc. In acelasi an, 1984 am mers si la scoala. N-am sa ma laud spunand ca uram scoala, ca nu am avut nimic in comun cu ea. Da, am fost o eleva silitoare si mereu premianta. Probabil ca si din cauza asta am fost mereu inconjurata de copii si eram in centrul atentiei. Desi, de cand ma stiu am fost sociabila si prietenoasa.
Imi aduc aminte cu mare placere de domnul invatator, care a crezut foarte tare in mine si care mi-a spus ca oriunde as ajunge in viata, e sigur ca i-as face cinste. Sper ca si azi, de dincolo de stele, ma priveste si imi zambeste. Mi-a spus aceste vorbe in clasa a 3-a, cand m-am mutat la Oradea si cu ochii in lacrimi mi-a daruit un brat imens de lalele, cadou de despartire de la colegii mei.
Ajunsa in Oradea, nu mi-a fost foarte usor la inceput. Parintii mei reusisera sa ma inscrie la cea mai buna scoala din acea vreme, unde concurenta era extrem de mare si batalia de a-ti inscrie copilul aproape imposibila daca nu aveai vreo "pila". Am ajuns intr-o clasa cu 40 de elevi si o invatatoare care abia daca ne depasea cu un lat de palma: mica, slabuta, dar sare si piper. Mi-a luat un trimestru sa ma acomodez la pretentiile si cerintele Liceului Pedagogic, o perioada nu tocmai lina, dar spre surpinderea colegilor si a invatatoarei si spre mandria parintilor, aveam sa termin clasa a 4-a cu premiul intai si coronita.
Prin '87 ne-am mutat in apartamentul nostru (pana atunci locuiseram cu chirie la un unchi al mamei). Aici m-am imprietenit cu baietii de pe strada si jucam fotbal cu ei pana-mi zdreleam toti genunchii. Niciodata nu mi-au placut jocurile fetelor cu imbracat si dezbracat de papusi, pieptanat, machiat, etc. Cel mult saream coarda sau elasticul cu ele, asta mai mult pentru a le arata ca si "fotbalistii" au gratie. In paralel, la scoala treaba mergea bine, luam fara nici o greutate premiul intai, participam la Olimpiade, radeam mult cu colegii, mai chiuleam sa mergem la cate un film sau sa batem mingea pe terenul de sport.
Gimnaziul a fost perioada in care am facut cea mai multa miscare. Am facut 4 ani de orientare turistica, iar padurile din Felix si 1 Mai le stiam ca-n palma. In fiecare week-end eram cu harta in mana si cu busola agatata in gat in cautarea posturilor. Apoi am facut baschet, volei, atletism. Am luat si cateva ore de chitara.
In clasa a 8-a am avut parte de cel mai haios profesor de franceza, care folosea pe post de indicator o surubelnita imensa, arma lui de aparare impotriva "minorilor" care invadasera Bucurestiul in 90. Tot in clasa a 8-a am descoperit New Kids on the Block si facusem o adevarata pasiune din a cauta reviste si a le decupa pozele. Cine-a fost ca mine cand la inceputul clasei a 9-a imi decorasem cel mai fain bloc de desen, ticsit de pozele New Kids-ilor!
Anii de liceul au fost printre cei mai frumosi. Ramasesem in Pedagogic, asa ca am avut parte de 31 de colege si un coleg. Nu pot sa uit din aceasta perioada nenumaratele ore de asistenta la gradinita si clasele primare, cand ma jucam cu copiii, tavalindu-ma pe sub mese sau le predam notiuni abstracte precum scaderea, acordul predicatului cu subiectul, cifra 5 si multe altele. Dupa-amiezele petreceam ore in sir confectionand material didactic, citind la literatura sau exersand la chitara. Daaaaaa, faceam ore de chitara si abia asteptam pauzele sa ne adunam si sa cantam: Un' te duci tu, mielule...Apoi, pe masura ce-am invatat sa cantam tot mai bine, melodii precum Knoking on the heaven's door, sau What's going on a lui 4Non Blondes devenisera hiturile clasei.
In acesti ani am simtit pentru prima data fluturasi in stomac si pentru a avea subiecte comune de discutie incepusem sa citesc filosofie sau istoria Greciei si a Egiptului.
Era nemaipomenit cand ma duceam sa mananc la cantina cu colegele si deja stiau sa imi pastreze bonuri de masa cand se dadea mazare cu pui sau fasole cu carnaciori. Sau in perioada tezelor mergeam sa invatam impreuna. Nu am sa uit niciodata cum am invatat "Sara pe deal" dupa desenele unei colege.
La terminarea liceului, abia am asteptat s-o pornim cu serenada pe la profesori, profesori care deja ne numeau "colegi" si care ne-au devenit prieteni de-a lungul celor 5 ani. Serenada se termina invariabil la diriginta acasa, unde cantam pana noaptea tarziu, ne faceam planuri de viitor si visam cu ochii deschisi.
Perioada bac-ului a fost una stresanta, dar totusi placuta in felul ei. A fost momentul in care ne-am dovedid unitatea si prietenia. Iar dira a fost de milioane cu pastilele ei "antistres", care nu erau altceva decat aspirine.
Nu am profesat nici o zi, nici o ora macar. Am ales facultatea si am facut o intoarcere de 180 de grade, alegand Stiintele Economice. Chiar daca anii de facultate nu au fost atat de spectaculosi, aceasta a fost perioada in care am cunoscut-o pe cea ce avea sa-mi devina cea mai buna prietena, Adriana. Impreuna cu Adriana invatam, impreuna chiuleam de la cate un curs sau seminar, impreuna radeam de cate un preparator mai tanar, impreuna il duceam pe Razvan, colegul nostru la "Amante", restaurantul unde se manca cea mai buna si mai ieftina pizza din acea perioada.Aveam un adevarat ritual toti 3 la terminarea sesiunilor, cand mergeam la o terasa pentru a sarbatori, iar ei doi, desi nefumatori, pufaiau 2-3 tigari pentru a se simti cu adevarat liberi.
In anii de facultate am si calatorit mult. Cu Adriana si Calin, cel ce avea sa ii devina sot, am vazut Budapesta, Bratislava, Bucurestiul, Ruse. Cu rucsacul plin de pate si zacusca in spinare si cu vointa de a vedea cat mai multe.
2003 cred ca a fost anul in care a inceput sa mi se destrame paradisul; a fost anul in care m-am ciocnit de viata si am inceput sa o descopar pe zi ce trece tot mai mult asa cum e ea, cu bune si cu rele. Au aparut si problemele, si sperantele inselate si dezamagirile si dintr-o data m-am trezit in lumea reala. Cea in care mai traiesc si azi; cea in care ma mai zbat si azi, cea in care mai rad si azi. Mult mai putin decat o faceam atunci, in "perioada sufletului meu", perioada in care am citit cel mai mult, am legat cele mai frumoase prietenii, am iubit, am sperat, am visat.
sâmbătă, decembrie 09, 2006
Reintalnire
Nod 23Mi-am furat trupul de copil,
l-am înfăşat
şi l-am pus într-un coş împletit, -
şi l-am azvârlit în fluviu
să se ducă şi să moară în deltă.
Nenorocitul, tristul şi tragicul de pescar milos
mi-a venit cu el în braţe
tocmai acum!
(Nichita Stanescu- Nod 23)
joi, decembrie 07, 2006
Ce bine...
Da, Nichita inseamna si iubire si lirism...
Ce bine că eşti
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
(Nichita Stanescu- Ce bine ca esti)
Ce bine că eşti
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
(Nichita Stanescu- Ce bine ca esti)
miercuri, decembrie 06, 2006
Sa ma dezobisnuiesc?
Un strop din Nichita si din mine...
Tonul
Osul e o bucurie numai atunci când este os al frunţii,
când apără iar nu dezbină,
cum e vertebra alcalină
din toiul greu al cărnii şi al nunţii.
Mă voi supune la dezobişnuire de
felul meu de-a fi,
dar nu la părăsire,
ce-o ţine-n dânsul verbul lui a fi.
M-oi dezobişnui şi eu de trup,
nascând un Făt-frumos al verbelor,
cum lupul s-a dezobişnuit de lup,
de foame.
Am să mă dezobişnuiesc de stelele cerului
cum apa îngheaţă dezobişnuita de fulgul zăpezii,
îmi voi lua trupul înfrigurat
şi da-l-voi eu însumi să mi-l pască iezii.
Să mă dezobişnuiesc să mai fiu om
mi-a fost dat destul de uşor.
Să mă dezobişnuiesc să trăiesc
mi-a trebuit doar o moarte cu omor.
De lupi mă dezobişnuiesc cel mai greu,
sunt singuri şi pe zăpadă.
Desigur, va trebui să mă dezobişnuiesc de singurătate.
Desigur, va trebui să mă dezobişnuiesc de zăpadă.
În rest, vreme trece, vreme vine.
(Nichita Stanescu- Tonul)
Tonul
Osul e o bucurie numai atunci când este os al frunţii,
când apără iar nu dezbină,
cum e vertebra alcalină
din toiul greu al cărnii şi al nunţii.
Mă voi supune la dezobişnuire de
felul meu de-a fi,
dar nu la părăsire,
ce-o ţine-n dânsul verbul lui a fi.
M-oi dezobişnui şi eu de trup,
nascând un Făt-frumos al verbelor,
cum lupul s-a dezobişnuit de lup,
de foame.
Am să mă dezobişnuiesc de stelele cerului
cum apa îngheaţă dezobişnuita de fulgul zăpezii,
îmi voi lua trupul înfrigurat
şi da-l-voi eu însumi să mi-l pască iezii.
Să mă dezobişnuiesc să mai fiu om
mi-a fost dat destul de uşor.
Să mă dezobişnuiesc să trăiesc
mi-a trebuit doar o moarte cu omor.
De lupi mă dezobişnuiesc cel mai greu,
sunt singuri şi pe zăpadă.
Desigur, va trebui să mă dezobişnuiesc de singurătate.
Desigur, va trebui să mă dezobişnuiesc de zăpadă.
În rest, vreme trece, vreme vine.
(Nichita Stanescu- Tonul)
Despre lemn. Despre limbi. Despre urechi.
Cosmin Alexandru, Managing Partner Brandivia, scrie in revista Cariere un articol nemaipomenit. Nemaipomenit de adevarat, nemaipomenit de destept, nemaipomenit de bine scris. Despre lemn. Ii dau un copy/paste mai jos, pentru ca e prea fain pentru a da un simplu link si in cateva zile sa dispara.
Asadar...
Noul lemnaj de limba
In articolul de fata voi trata un issue care e din zona soft a preocuparilor noastre, dar care pe mine ma enerveaza big time. Este un challenge sa vorbesc despre asta intr-o revista care e atat cool, cat si trendy, desi nu e de shopping, ci de career planning. Am un feeling ca targetul meu sunt cei ca mine, care sunt pissed off de lemnul care scartaie in gura si in tastele unor driveri de opinie, cu mare influenta in randul stakeholderilor. S-ar putea sa nu avem un agreement pe subiect, caz in care nu voi face nici rating, nici readership. Pot chiar sa ies din business. Sper insa la alt return. Poate imi voi face cativa prieteni, care vor fi mesmerizati de abordarea mea fara powerpoint. Sunt ready si open pentru o sesiune de Q&A, ceea ce sper sa fie ok pentru voi. Dati-mi un call. Deal?
Ca sa devii lemnos ai nevoie de exercitiu
„Intr-o lume a globalizarii, este foarte important ca exprimarea noastra sa fie cat mai eficienta. Optimizarea limbajului aduce beneficii substantiale atat pentru vorbitori, cat si pentru public. E nevoie de repere de valoare bine evidentiate care sa ne calauzeasca pe drumul ales. Scopul principal este acela de a maximiza profitul clientilor si al actionarilor, creand in acelasi timp oportunitati de crestere pentru angajati. Comunicarea face diferenta”. Citat din fraze pe care le-am auzit mult prea des.
Lemnul este la mare pret in Romania de azi. Fie esente moi, autohtone, fie esente tari, de import, din zona anglo-saxona. Pentru a fi folosit in limbaj, lemnul se prelucreaza atat prin aschiere, cat si prin slefuire. Rolul lui este de a acoperi ori lipsa de cunostinte, ori lipsa de curaj a vorbitorului. Limba de lemn face casa buna cu tastatura de lemn.
Nu e simplu sa devii lemnos. E nevoie de exercitiu, pentru care ai nevoie de formule, de modele si de adepti. Integrarea euro-atlantica este insa o imensa oportunitate pentru limbile de lemn. De acolo vine performanta, care, ingemanata cu lunga traditie a limbajului comunist autohton, naste monstri ce acapareaza treptat spatiul vorbirii in mai toate domeniile. Ce poate fi mai naucitor decat Miorita behaind romglezeste intr-o deplina corectitudine politica?
Forma bate continutul
Formulele. Oferta creste continuu. E chiar super-oferta. Ferestre de oportunitati se deschid in fiecare zi si se arunca pe ele cu capul inainte toti cei care sunt educati sa pretuiasca golul mai mult decat plinul. Formulele transgreseaza rapid din politica in afaceri, de acolo in media si, mai departe, in cultura. Le auzim din atat de multe parti incat ne trezim vorbind la fel si realizam, daca avem noroc, ca nici noua nu ne mai este foarte clar ce am vrut sa spunem. Forma bate continutul nu doar la figurat, ci si la propriu.
Modelele. Si aici e promotie. Uneori chiar bataie. Pentru ca un personaj care nu are nimic de spus sa se impuna in fata maselor largi are nevoie de doua lucruri. Sa vorbeasca tare si des. Daca vrea sa se impuna in domeniul afacerilor, are nevoie de alte doua lucruri. Sa foloseasca sau cuvinte pe care nu le inteleg decat specialistii de nisa, sau concepte generale, care nu sunt contrazise, dar nici traite de nimeni. Aceste doua abordari pot fi incrustate foarte usor pe o limba de lemn si nu e deloc obligatoriu ca ea sa fie prelungirea unui cap de plastic. Multi oameni cu un context frontal foarte bine mobilat aleg drumul de lemn pentru ca este sigur, reduce si efortul si riscurile.
Adeptii. Aici e super-promotie. Tot anul. Ceri unul si primesti trei. Daca oamenii isi formeaza opiniile si comportamentele tot mai putin din ceea ce citesc si tot mai mult din ce aud, limba de lemn creeaza mult mai usor urechi de lemn. E mai comod sa fii de acord si sa sustii un enunt din care nu intelegi nimic sau din care poti intelege orice. E si mai usor de replicat catre altii, daca acestia au daltile pregatite si inclinatie pentru prelucrarea lemnului propriu. Toata lumea pare a avea de castigat, numai ca nimeni nu stie ce.
Exprimarea – o chestiune de politete
Limbajul nostru denota grija pe care o avem fata de noi insine. Nu putem folosi mereu cele mai potrivite exprimari, cele mai inspirate inlantuiri de cuvinte. Dar putem evita, daca ne preocupa acest lucru, aglomerarea de formulari improprii. Putem manifesta apreciere fata de gandurile si ideile noastre, ajutandu-le sa ajunga la ceilalti intr-o forma prietenoasa, concisa, usor de inteles si de retinut.
Limbajul denota, insa, si grija fata de cei din jur. Englezirea si cliseizarea sunt doua fatete ale aceleiasi monede de lemn – aceea cu care platim pentru lipsa de intelegere fata de cei care ne asculta sau ne citesc. Si atunci cand folosim doua limbi simultan si cand vorbim fara a spune nimic, ne supunem interlocutorii la chinul de a intelege ce vrem de fapt sa le comunicam. Ii obligam la acest efort pentru ca noi nu suntem in stare sa facem efortul de a ne exprima corect si coerent. Bazal, e o chestiune de politete, de respect fata de celalalt. Avem pretentia ca ceilalti sa ne asculte, dar nu avem si de la noi pretentia de a-i ajuta sa ne asculte, de a le face ascultarea placuta si interesanta.
Sper ca citind acest paper ati avut nu doar fun, ci si insight. Sunt confident ca nu v-am spus nimic ground-breaking sau rocket-science. Doar chestii real life.
Chipintaci.
Cosmin Alexandru, Managing Partner Brandivia
Asadar...
Noul lemnaj de limba
In articolul de fata voi trata un issue care e din zona soft a preocuparilor noastre, dar care pe mine ma enerveaza big time. Este un challenge sa vorbesc despre asta intr-o revista care e atat cool, cat si trendy, desi nu e de shopping, ci de career planning. Am un feeling ca targetul meu sunt cei ca mine, care sunt pissed off de lemnul care scartaie in gura si in tastele unor driveri de opinie, cu mare influenta in randul stakeholderilor. S-ar putea sa nu avem un agreement pe subiect, caz in care nu voi face nici rating, nici readership. Pot chiar sa ies din business. Sper insa la alt return. Poate imi voi face cativa prieteni, care vor fi mesmerizati de abordarea mea fara powerpoint. Sunt ready si open pentru o sesiune de Q&A, ceea ce sper sa fie ok pentru voi. Dati-mi un call. Deal?
Ca sa devii lemnos ai nevoie de exercitiu
„Intr-o lume a globalizarii, este foarte important ca exprimarea noastra sa fie cat mai eficienta. Optimizarea limbajului aduce beneficii substantiale atat pentru vorbitori, cat si pentru public. E nevoie de repere de valoare bine evidentiate care sa ne calauzeasca pe drumul ales. Scopul principal este acela de a maximiza profitul clientilor si al actionarilor, creand in acelasi timp oportunitati de crestere pentru angajati. Comunicarea face diferenta”. Citat din fraze pe care le-am auzit mult prea des.
Lemnul este la mare pret in Romania de azi. Fie esente moi, autohtone, fie esente tari, de import, din zona anglo-saxona. Pentru a fi folosit in limbaj, lemnul se prelucreaza atat prin aschiere, cat si prin slefuire. Rolul lui este de a acoperi ori lipsa de cunostinte, ori lipsa de curaj a vorbitorului. Limba de lemn face casa buna cu tastatura de lemn.
Nu e simplu sa devii lemnos. E nevoie de exercitiu, pentru care ai nevoie de formule, de modele si de adepti. Integrarea euro-atlantica este insa o imensa oportunitate pentru limbile de lemn. De acolo vine performanta, care, ingemanata cu lunga traditie a limbajului comunist autohton, naste monstri ce acapareaza treptat spatiul vorbirii in mai toate domeniile. Ce poate fi mai naucitor decat Miorita behaind romglezeste intr-o deplina corectitudine politica?
Forma bate continutul
Formulele. Oferta creste continuu. E chiar super-oferta. Ferestre de oportunitati se deschid in fiecare zi si se arunca pe ele cu capul inainte toti cei care sunt educati sa pretuiasca golul mai mult decat plinul. Formulele transgreseaza rapid din politica in afaceri, de acolo in media si, mai departe, in cultura. Le auzim din atat de multe parti incat ne trezim vorbind la fel si realizam, daca avem noroc, ca nici noua nu ne mai este foarte clar ce am vrut sa spunem. Forma bate continutul nu doar la figurat, ci si la propriu.
Modelele. Si aici e promotie. Uneori chiar bataie. Pentru ca un personaj care nu are nimic de spus sa se impuna in fata maselor largi are nevoie de doua lucruri. Sa vorbeasca tare si des. Daca vrea sa se impuna in domeniul afacerilor, are nevoie de alte doua lucruri. Sa foloseasca sau cuvinte pe care nu le inteleg decat specialistii de nisa, sau concepte generale, care nu sunt contrazise, dar nici traite de nimeni. Aceste doua abordari pot fi incrustate foarte usor pe o limba de lemn si nu e deloc obligatoriu ca ea sa fie prelungirea unui cap de plastic. Multi oameni cu un context frontal foarte bine mobilat aleg drumul de lemn pentru ca este sigur, reduce si efortul si riscurile.
Adeptii. Aici e super-promotie. Tot anul. Ceri unul si primesti trei. Daca oamenii isi formeaza opiniile si comportamentele tot mai putin din ceea ce citesc si tot mai mult din ce aud, limba de lemn creeaza mult mai usor urechi de lemn. E mai comod sa fii de acord si sa sustii un enunt din care nu intelegi nimic sau din care poti intelege orice. E si mai usor de replicat catre altii, daca acestia au daltile pregatite si inclinatie pentru prelucrarea lemnului propriu. Toata lumea pare a avea de castigat, numai ca nimeni nu stie ce.
Exprimarea – o chestiune de politete
Limbajul nostru denota grija pe care o avem fata de noi insine. Nu putem folosi mereu cele mai potrivite exprimari, cele mai inspirate inlantuiri de cuvinte. Dar putem evita, daca ne preocupa acest lucru, aglomerarea de formulari improprii. Putem manifesta apreciere fata de gandurile si ideile noastre, ajutandu-le sa ajunga la ceilalti intr-o forma prietenoasa, concisa, usor de inteles si de retinut.
Limbajul denota, insa, si grija fata de cei din jur. Englezirea si cliseizarea sunt doua fatete ale aceleiasi monede de lemn – aceea cu care platim pentru lipsa de intelegere fata de cei care ne asculta sau ne citesc. Si atunci cand folosim doua limbi simultan si cand vorbim fara a spune nimic, ne supunem interlocutorii la chinul de a intelege ce vrem de fapt sa le comunicam. Ii obligam la acest efort pentru ca noi nu suntem in stare sa facem efortul de a ne exprima corect si coerent. Bazal, e o chestiune de politete, de respect fata de celalalt. Avem pretentia ca ceilalti sa ne asculte, dar nu avem si de la noi pretentia de a-i ajuta sa ne asculte, de a le face ascultarea placuta si interesanta.
Sper ca citind acest paper ati avut nu doar fun, ci si insight. Sunt confident ca nu v-am spus nimic ground-breaking sau rocket-science. Doar chestii real life.
Chipintaci.
Cosmin Alexandru, Managing Partner Brandivia
marți, decembrie 05, 2006
Puterea cuvintelor
Povestind in seara asta cu un amic despre ce inseamna sa fortezi limitele intr-o discutie, despre jocuri de cuvinte si discutii alunecoase, mi-a dat un citat al lui Al Pacino, in "Two for the money" (recunosc, nu am vazut filmul, sau cel putin nu-mi amintesc asta):
"There's no such thing as too far. You push everything as far as you can. You push and you push and you push until it starts pushing back. And then you push some goddamn more."
Evident, mie mi-a fugit gandul la Nichita si la una din poeziile mele preferate din liceu. (Corina stie, era in gimnaziu si am invatat-o si pe ea prima strofa, atat de draga mi-a fost):
"N-ai să vii şi n-ai să morţi
N-ai să şapte între sorţi
N-ai să iarnă, primăvară
N-ai să doamnă, domnişoară.
Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost şi astru
şi încest ai fost, prea cast.
Uite-aşa rămânem orbi
surzi şi ciungi de un cuvânt.
Soarbe-mă de poţi să sorbi
"S" e rece azi din sunt."
(Nichita Stanescu- "N-ai sa vii")
luni, decembrie 04, 2006
Gandurile lui
"Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta uneori oamenii sunt în aparenţă schimbători sau au umori diferite. De fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi."
(Nichita Stanescu)
(Nichita Stanescu)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
