Am fost mai lenesa in ultima vreme, asa ca azi recuperez cu 2 post-uri. Sau cine stie, mai multe...
Mi-am incheiat week-end-ul intr-un mod foarte placut, in compania lui Al Pacino. Sunteti invidiosi pe mine? N-aveti de ce. Aseara l-am (re)vazut intr-un rol extraordinar, intr-un film super fain, profund, plin de invataminte si care mi-a pus putin neuronii in miscare. Desi filmul e vechi (1992) si desi il mai vazusem de cateva ori, mai mult sau mai putin pe bucati, aseara m-a impresionat mesajul lui, talentul lui Al Pacino si al mai tanarului (pe vremea aceea) Chris O`Donnell, asa incat voi medita o vreme asupra lui si a ideilor care mi-au fost transmise prin el.
Azi, ma opresc asupra unei afirmatii facute de Frank Slade: In tango, chiar daca gresesti mergi mai departe. Si m-a surpins continuarea: nu e ca in viata. M-a revoltat. Pana mi-am dat seama ca el asta facuse: gresise si se oprise; abandonase. Si noi facem adeseori la fel. Ne impiedicam de-un bolovan si ramanem acolo. Uitam succesiunea de pasi si ne panicam. Ramanem jos pana ne ridica cineva sau pana gasim in noi insine puterea de a continua. Si nu de putine ori e greu...Si nu de putine ori abandonam. Dar cei care reusesc sa nu se dea batuti aluneca in continuare in pasi de dans si se simt impliniti, fericiti...:)
Un comentariu:
si oare unde ajung cei ce danseaza la nesfirsit?
Trimiteți un comentariu